De dimineata, la metrou, stateam trantita intr-o rana, ingropata in bagaje. Pe la Politehnica, urca in tren un emo kid. Inalt de 2 metri, conversi cu floricele galbene, niste casti de aviator pe urechi ( sa mor de ii inteleg p-astia care asculta muzica prin oras, la ditamai castile ).
Toate bune si frumoase, nu mi-a starnit indeajuns interes incat sa ii iau seama mai bine. Se aseaza in fata mea, sfios ca o domnisoara. Peste cateva clipe, aveam senzatia aia naspa ca cineva se uita insistent la mine. O da, era emo kid. All eyes on me.
Am trecut cu vederea pentru ca si mie mi se mai intampla sa raman cu privirea pironita pe o persoana cu sau fara voia mea. Dar nu atat de mult incat acea persoana sa se simta incomod. In schimb, baiatu` n-avea pic de stres. Se uita cu ochi mari, dar cu o fata care nu exprima nimic. Nici ca-i place, nici ca il irita ce vede.
Intr-un final imi ridic privirea si il privesc in ochi, poate poate s-o simti si el si renunta. Nici vorba. Incantat de captura, se uita parca si mai insistent. Pana la urma, l-am lasat sa se desfasoare in voie, in fond nu-i mare branza. Daca simti placere in a te holba la lume, fa-o pana la capat ( desi personal as pune taxa pe chestia asta ). Doua statii am fost urmarita. Si nici macar nu meritam.
No comments:
Post a Comment