I heart not my phone.

Am ajuns sa imi urasc telefonul. Uneori imi vine sa il arunc pe geam, fara sa am cea mai mica remuscare. Sau macar sa il inchid. Nebunia a inceput de cand am lucrat intr-un call center, unde dadeam toata ziua telefoane. Dar nu era de ajuns, cand ajungeam seara acasa aveam parte de portia mea de socializare cu familia, cu prietenii, asa ca trebuia sa stau in continuare lipita de telefon.

Daca inainte imi placea sa vorbesc ore in sir, ma bucuram la noile oferte , imi incarcam de 2-3 ori cartela pe luna, imi umflam facturile la abonamente din cauza ca eram atat de joviala si comunicativa, acum sunt un pic sociofoba. Bine, un pic mai mult.

Uit sa raspund la mesaje, din proprie initiativa nu dau decat la nevoie sau la ocazii speciale. Poate e de vina si faptul ca ajung intotdeauna seara acasa, iar atunci cand ajung, dupa ce mananc si fac dush, prefer sa stau cuibarita in pat sa ma uit la un film sau sa citesc o carte decat sa mi se incinga urechea pe telefon. Comunic strictul necesar cu ai mei: "Sunteti bine? eu da. am ajuns acasa, mananc, mai stau putin, apoi ma culc. aveti grija de voi, va pup " Ai mei inteleg, pentru ca si ei le au pe ale lor. Dar sunt persoane care insista sa sune, sa deranjeze, care ma acuza ca m-am schimbat si ca nu mai imi fac timp de ele, eu care altadata eram atat de simtitoare.

Imi pare rau. M-am schimbat, poate e doar o pasa mai proasta, dar nu mai am acelasi avant ca altadata. Chestie valabila si pe mess... nu mai imi arde sa stau pana tarziu la discutii, mi se pare timp mort. Putinul timp pe care il mai am vreau sa mi-l petrec altfel. Asta nu inseamna ca nu imi pasa sau ca va iubesc mai putin :) Am ramas la fel de simtitoare si saritoare. Dar nu din orice.
Hugz n kissez,
Duda.