" Infantisme "

Sunt fericita " posesoare " a unei nepoţici superbe de 2 ani. De fiecare dată când se poate şi am timp, îmi place să îl petrec cu ea. Pentru că o iubesc desigur, dar mai ales pentru că e fascinant să regăseşti lângă un copil, copilul din tine. D'aia consider că nu trebuie să ne plângem de tot copilăria pierdută, pentru că vom avea şansa să o resimţim la un mod mult mai profund în calitate de părinţi: atunci când te străduieşti să îi oferi micuţului o viziune cât mai frumoasă asupra vieţii, prin prisma ta, subiectivă şi personală.
În seara asta ne-am uitat la Tom şi Jerry, ne-am lipit abţipilduri pe faţă şi ne-am maimuţărit cum ştim doar noi. O seară fericită în familie. :) O mănânc din priviri, dar reciproca e valabilă. Un copil înregistrează atât de atent fiecare detaliu aşa că trebuie să ai maaare grijă cam ce faci, zici, respiri sau porţi, pentru că piticu` nu doar că percepe dar lucrurile astea îl pot influenţa pe viitor.
Sara e fascinată de unghii. De bebe se juca cu mâinile şi era încântată de unghiile lungi, eventual pictate cu roşu. Devenise ceva atât de obişnuit încât nu mi-am dat seama că ea e atentă de fiecare dată la culoare, şi că mereu cere mâinile , spre analiză. Mai nou, când o femeie apare prin preajmă, ea e foarte interesată de aspectul ăsta: are sau nu unghiile date cu ojă? Astăzi nu s-a lăsat pâna ce mamaia nu i-a facut şi ei manichiura. Cu roşu, evident :)
Am încercat să privesc în urmă şi să îmi dau seama dacă e ceva care să mă fi frapat de atât de mică. Mie îmi plăcea să o privesc pe mama cum se rujează, înainte de a pleca la serviciu. Eram o fană atât de mare a rujurilor, încât le mai şi mâncam, pe alocuri. Acum sunt bine, sănătoasă, le ţin doar pe buze, aşa cum trebe.
Dar cel mai mult îmi plăcea să merg cu mama în vizită la prietenele ei care locuiau singure. Garsonierele, sau apartamentele mi se păreau cochete şi cu bun gust ( se simţea clar existenţa exclusivă a unei femei în spaţiul ăla ). Analizam fiecare colţişor şi îmi plăcea. Căsuţe simple, dar cu o atmosferă caldă ce conferea totuşi o senzaţie de libertate. Obişnuită să trăiesc " la grămadă ", ideea că o să mă fac mare şi o să am un spaţiu al meu, mă fura cu totul.
Nu multor persoane le place să trăiască singure sau cel puţin nu se simt neapărat confortabil în postura asta. Mie îmi place. Sunt în spaţiul meu mic şi intim, fumez o ţigară de fason şi mă simt împăcată. Mi se trage de pe vremea când eram un ţânc ce analiza cu ochii mari şi gura căscată tot ce se petrecea în jurul lui...

E clar, mare grijă cu copiii! Orice gest mic poate influenţa viitorul lor de om mare!