Pet mania - recompensă.

Întotdeauna am fost înnebunită dupa animale. Am făcut în așa fel încât să îi conving pe ai mei de fiecare dată să avem cel puțin un animăluț în preajmă. E drept că am avut noroc că și ei au fost mereu îngăduitori și dispuși să ne facă pe plac nouă, celor trei copii ai lor. Ar fi fost poate mai ușor dacă aveam o casă la curte ( atunci cu siguranță am fi dezvoltat o menajerie ), dar pentru un apartament de 4 camere, consider că ne-am descurcat onorabil.

Prima aventură a început când l-am primit cadou pe Nero, primul nostru cățeluș. Nero era super deștept, se învățase să iasă singur afară să se joace și să "râcâie" la ușă atunci când voia în casă. Doi ani mai târziu, s-au găsit ceva binevoitori să îl fure și Nero nu s-a mai întors acasă. Pentru că nu puteam să îmi revin, tata s-a gândit să îl aducă pe Buddy, cel mai potrivit înlocuitor, un pui de ciobănesc german. Frumos exemplar, dar cam agresiv. Cu timpul a crescut și nu mai asculta de nimeni, așa că a trebuit din nou, ca peste 2 ani, să ne luăm la revedere de la el și să îl ducem la țară, unde se putea desfășura în voie.

După experiența cu cățelușii, ai mei s-au gândit că e mai bine fără animale, mai puțină durere după pierdere și evident, o grijă în minus. Dar asta nu a durat prea mult. Când am implinit 12 ani, am primit o frumoasă pereche de peruși: pe Bobby și Coco. Coco a zburat la scurt timp pe geam ( s-a strecurat mișelește ), Bobby a fost un companion minunat timp de 12 ani. Sociabil, pupăcios și vorbitor, un deliciu. A murit în februarie, anul ăsta.

În timp ce îl aveam pe Bobby am mai ținut și o pisică, Kathy, care a sfârșit tot la țară pentru că era destul de sălbatică și îl vedea copănele pe ăla micu. Am avut și un acvariu cu tot felul de varietăți de pești, precum și o broască țestoasă, Matilda. Și un porumbel Mitică,  salvat de la moarte de tata :) Ultima achiziție a fost Happy, pe care o avem de 10 ani. Acum lucrurile s-au schimbat, îmbătrânește frumos la munte, alături de ai mei și de nepoțele.

Timp de câțiva ani m-am gândit la toate variantele de pet-uri pe care aș putea să le cresc în București, prin apartamente închiriate și cu foarte puțin timp disponibil pentru ele. De câine nu se pune problema, chiar și pisica e destul de problematică ( mai ales dacă proprietarii nu sunt de acord ).

Acum 3 săptămâni am zis să opresc toate procesele de conștiință și să găsesc ceva care să îmi hrănească și nevoia de animăluțe și posibilitatea de a avea grijă de ele, așadar m-am procopsit cu doi hamsteri pitici de-a dreptul adorabili. Sunt atât de atașată de ei că îmi vine să îi mănânc. Inițial mă gândeam că niște șoareci pitici nu vor trezi în mine mare lucru și că o să îi ținem mai mult de bibelouri prin casă, dar m-am înșelat. Tânjesc să stau cu ei și să îi văd jucându-se împreună, sunt absolut minunați.

Ne prind bine evident ca și lecție de cuplu. Se spune că orice animăluț, cât de mic, îți poate oferi o mică viziune din ceea ce vei fi ca părinte. Eu sincer sunt îngrozită de ce descopăr. Sunt sufocantă, îngrijorată și paranoiacă. O să fiu o mamă dementă și depresivă, most likely :)) Dar haaai să nu ne gândim atât de departe.

Momentan suntem în proces de îmblânzire. Suntem la nivelul în care nu mai fug de noi și ne mănâncă din mână. Dar orice sfat e binevenit, dacă sunteți cunoscători în domeniu :)

Si pentru că încurajez conviețuirea cu animăluțe de companie și niciodată nu am organizat vreun concurs pe blog ( nu o voi face nici de data asta, no worries ), sunt dispusă să merg cu unul dintre voi într-un pet shop și să vă fac cadou un hamster, sau o pereche de hamsteri. Toată chestia e să vi-l doriți cu adevărat.
În sunet de chiț-chiț vă pup, noapte bună!