Monday, December 27, 2010

Sfârșit de an

O nebunie frumoasă. Azi zic, cu zăpada din belșug care s-a lăsat atât așteptată. Păcat că a ratat Crăciunul și s-a întins învrăjbită la final de an peste nasurile, fesurile și gândurile noastre. Dacă anul trecut mă bucuram de primul strat serios de omăt cu văcuțele mele în Cișmigiu, anul ăsta m-a prins la serviciu. Nu am putut să ies afară și să fac îngerași ( deși mi-aș fi dorit ), dar m-am bucurat de o cafea fierbinte sorbită în plină ninsoare. Și de câțiva bulgări aruncați la întâmplare.
În tramvai am realizat cu stupoare că mai sunt 3 zile și se termină anul. Anul 2010, pe care îl așteptasem atât și care s-a dovedit unul esențial în viața mea, poate cel mai plin de schimbări din toate care au fost. Cum mă prinde sfârșitul de an? Obosită, ușor dezamăgită, dar împăcată. Am sentimentul ăla de liniște că se termină și că odată cu 2011 mă voi trezi din neant cu puteri supraomenești și voi putea face tot ce îmi propun. Până la urmă, de 1 ianuarie toți renaștem, right?

Crăciunul l-am petrecut acasă ( n.r: în București ) în căldura căminului meu, răsfățată de dragostea pisoiului. Am lenevit și a fost fix ce îmi doream. De Revelion încă nu m-am decis ce o să fac, probabil o să aleg tot o activitate mai puțin solicitantă: cocoțată-n pat, uitându-mă la Stela și Arșinel toată noaptea :))

În rest sunt bine, iau lecții de pisiceală de la Thomas ( motanul de care am grijă pentru o perioadă ). Sunt mândră că am reușit să îl cuceresc pe el, cel mai mândru și arogant " felin " din lume. Aristocrații-s mici copii. Dacă înainte mă privea pieziș ( oricum el e tot timpul încruntat ), acum suntem nedezlipiți: păpăm, dormim și lenevim împreună. Din cauza lui mă bate din nou gândul să îmi iau un animăluț, dar mă oprește cruda realitate: mai bine nu, pentru că nu o să am timp de el.

O să revin probabil mai des pe blog și cu niște poze mai drăguțe, mi-am făcut cadou de Moș un Nikon după care suspinam de ceva timp. Nu știu dacă ne mai citim/auzim până la anul, așa că vă urez de pe acum să vă distrați frumos și să dea Dumnezeu ca noul an să ne găsească mai voioși ca niciodată!
Vă pup cu drag,

- Dooda -



Thursday, December 23, 2010

Colindam iarna


Crăciunul a fost dintotdeauna sărbătoarea mea preferată. A mea și probabil a tuturor copiilor din noi. Firește, în fiecare perioadă din motive diferite: în copilărie pentru că primeam cadouri, mai apoi pentru că apreciam momentele petrecute în familie și pentru că primeam cadouri, etc. Acum nu mă mai bucur pentru mine cât pentru Sara, pe care din păcate nu o voi vedea anul acesta hlizindu-se lângă brăduț.

Voi aborda subiectul colindătorilor fiindcă de fiecare dată trec prin stări ciudate când refuz un cârd de copii veniți să (ne) ureze. În copilărie nu am fost genul care să colinde prea mult. 2-3 vecini, prietenii de familie și profesorii, adică sursele sigure, nu mi-a plăcut umblatul din ușă în ușă, pentru simplul motiv că nu îmi plăcea să primesc uși trântite în nas. Acum, din postura de adult care trântește uși în nas ( de fapt eu îi refuz frumos ) îmi pare rău că nu am de fiecare dată zâmbetul și disponibilitatea necesară.

Las episodul de Halloween, în care vreo 3 rânduri de copii au venit deghizați în mici monstruleți. Mă refer strict la colindătorii de Crăciun, de anul nou. De vreo câteva zile și-au început periplul anual. Ca și cum nu era de ajuns să sune la ușă, acum sunt mulți care încearcă și la interfon până se îndură cineva de ei. Mi-am propus ca anul ăsta să procedez ca de obicei, să primesc niște copilași fix în ziua de Crăciun. Și să le dau bani, evident, pentru că dacă aș începe să împart covrigi, mere și nuci, cred că m-ar considera cel puțin nebună.

În seara asta de exemplu soneria a apărut un grup de 8 inși. Adolescenți. Cu " Steaua sus răsare" presupun, pentru că nu aveau chitări sau ceva mai deosebit de adăugat, specific vârstei. După ce m-am uitat pe vizor, m-am îngrozit. Păi la așa grupare ( erau și numai băieți ), mi-ar fi și frică să le deschid. Pentru toate există o limită a vârstei, mai ales pentru colindat. Sau dacă vrei să o faci până mai târziu, fă-o cu stil!

În schimb, mă gândesc la micuții care vin și bat din ușă în ușă. Am văzut și vreo câteva specimene de gâgâlici cu năsucurile înghețate ( ăia mi-s cei mai dragi ) care firește, nu primeau niciun răspuns. Da, e clar că până și ei tot bani vor, că doar d-astea umblă de colo colo, dar parcă mă doare inima să îi văd dezamăgiți.
Deci da, încă nu știu ce să zic de tradiția asta, și implicit de cei care vin să ne ureze. Îmi sunt dragi și mă enervează în egală măsură. Și pe bune acum, voi mai primiți colindători?

Sunday, December 19, 2010

Something cute

Un clipuleț drăguț care mi-a îndulcit în mod considerabil seara. Cum se fac bebelușii și animăluțele, varianta Pixar :)


Vezi mai multe din Desene animate pe 220.ro

Sunday, December 05, 2010

Mai citim si noi?


Dragostea mea pentru cărți și lectura a început cu mulți ani în urmă. A început de fapt, de când am învățat să citesc, la 4 ani. La grădiniță eram mândră pentru că doamna educatoare mă punea să le citesc povești colegilor mei, în timp ce ea pleca să își bea cafeaua cu celelalte doamne. îmi amintesc și acum cartea de povești: mare, galbenă, cu pagini ofilite de timp ( oare câte generații de copii a încântat cu basmele ei? ). În mod curios, fie pentru că eram prietenă cu cei din grupă sau pur și simplu pentru că mă maimuțăream imitând vocile diferitelor personaje, copiii mă ascultau cu interes și ne amuzam copios. Heh, vremurili bune...

De atunci lectura a rămas o plăcere constantă în viața mea, aproape o necesitate. Poate fi menționată și ca hobby, dar nu ca să " dea bine " ci pentru că așa e, mă identific cu asta. Și sunt genul ăla de om care asistă neputincios la devalorizarea cărților, la pierderea valorilor literare, care sunt înlocuite agresiv cu diversele apariții de life&style: cum să fii o divă? de ce bărbații sunt atât de porci? tocuri cui și mintea brici, sau Dumnezeu mai știe ce cărțulii menite să fure mințile femeilor și să le îndoctrineze. Uneori merge și câte o carte din aia, de exemplu am citit un review chiar interesant: " De ce bărbații se însoară cu scorpii? " ( mulssssumim, Adri! ) și m-am amuzat copios. Totuși, merită încadrată la categoria ușoară: relax și fun, nu literatură adevărată.

Pe vremea asta friguroasă, îmi place foarte mult să mă fac mică în pat, cu ceaiu-n bot și o carte-n față. Și sunt oarecum dezamagită pentru că deseori când cineva mă întreabă ce fac și eu răspund că citesc, primesc aceeași reacție: " Pff, ce pierdere de timp! Mai bine vezi un film! ". Lucru care mă enervează, pentru că eu nu încerc să bag nimănui " pasiunea " mea pe gât. ( deși poate titlul postării pare că sugerează asta ) Da, uneori am chef să vad un film, dar de cele mai multe ori prefer să citesc. It`s easy like that.

Din fericire cunosc multă lume care citește și vede lucrurile ca mine, altfel cred că aș fi dezvoltat o mică frustrare din cauza asta. Chiar ieri eram la Diverta cu ai mei, și ma uitam tânjind la standul de beletristică, neștiind ce să aleg mai întâi. Am deschis ochii și l-am văzut și pe frate-miu, la fel de încântat. E bine că din punctul ăsta de vedere, am fost toți 3 ( și sor-mea, adică ) construiți pe același calapod. Și desigur, prin lume care împarte aceeași pasiune, nu mă refer doar la cei din familia mea, ci și la prietenii mei, fetele mele, cu care pot oricând schimba impresii. Cititorii încă se înmulțesc, slavă Domnului.
Și pentru că tot suntem aici, am văzut la Adri, un articol intrigant despre noul trend la Hollywood. Mie mi se pare sacrilegiu de-a dreptul.

Anyway, o zi frumoasă și sper ca moșul să vă umple ghetuțele cu ce vă doriți! Dulciuri sau nuielușe.. dupa preferințe :D

Image source: link.

Friday, December 03, 2010

" Infantisme "


Sunt fericita " posesoare " a unei nepoţici superbe de 2 ani. De fiecare dată când se poate şi am timp, îmi place să îl petrec cu ea. Pentru că o iubesc desigur, dar mai ales pentru că e fascinant să regăseşti lângă un copil, copilul din tine. D'aia consider că nu trebuie să ne plângem de tot copilăria pierdută, pentru că vom avea şansa să o resimţim la un mod mult mai profund în calitate de părinţi: atunci când te străduieşti să îi oferi micuţului o viziune cât mai frumoasă asupra vieţii, prin prisma ta, subiectivă şi personală.
În seara asta ne-am uitat la Tom şi Jerry, ne-am lipit abţipilduri pe faţă şi ne-am maimuţărit cum ştim doar noi. O seară fericită în familie. :) O mănânc din priviri, dar reciproca e valabilă. Un copil înregistrează atât de atent fiecare detaliu aşa că trebuie să ai maaare grijă cam ce faci, zici, respiri sau porţi, pentru că piticu` nu doar că percepe dar lucrurile astea îl pot influenţa pe viitor.
Sara e fascinată de unghii. De bebe se juca cu mâinile şi era încântată de unghiile lungi, eventual pictate cu roşu. Devenise ceva atât de obişnuit încât nu mi-am dat seama că ea e atentă de fiecare dată la culoare, şi că mereu cere mâinile , spre analiză. Mai nou, când o femeie apare prin preajmă, ea e foarte interesată de aspectul ăsta: are sau nu unghiile date cu ojă? Astăzi nu s-a lăsat pâna ce mamaia nu i-a facut şi ei manichiura. Cu roşu, evident :)
Am încercat să privesc în urmă şi să îmi dau seama dacă e ceva care să mă fi frapat de atât de mică. Mie îmi plăcea să o privesc pe mama cum se rujează, înainte de a pleca la serviciu. Eram o fană atât de mare a rujurilor, încât le mai şi mâncam, pe alocuri. Acum sunt bine, sănătoasă, le ţin doar pe buze, aşa cum trebe.
Dar cel mai mult îmi plăcea să merg cu mama în vizită la prietenele ei care locuiau singure. Garsonierele, sau apartamentele mi se păreau cochete şi cu bun gust ( se simţea clar existenţa exclusivă a unei femei în spaţiul ăla ). Analizam fiecare colţişor şi îmi plăcea. Căsuţe simple, dar cu o atmosferă caldă ce conferea totuşi o senzaţie de libertate. Obişnuită să trăiesc " la grămadă ", ideea că o să mă fac mare şi o să am un spaţiu al meu, mă fura cu totul.
Nu multor persoane le place să trăiască singure sau cel puţin nu se simt neapărat confortabil în postura asta. Mie îmi place. Sunt în spaţiul meu mic şi intim, fumez o ţigară de fason şi mă simt împăcată. Mi se trage de pe vremea când eram un ţânc ce analiza cu ochii mari şi gura căscată tot ce se petrecea în jurul lui...

E clar, mare grijă cu copiii! Orice gest mic poate influenţa viitorul lor de om mare!

Saturday, November 20, 2010

Acasă,,,

Acasă. Locul în care ne întoarcem de fiecare dată cu drag, fie fizic, fie în amintiri. Pentru mine acasă înseamnă un apartament de 4 camere, dintr-un orăşel mic de provincie. Înseamnă desigur mama, tata, sora şi fratele meu, cei care am format şi am umplut de viaţă un cămin. Înseamnă animăluţele care au existat dintotdeauna în jurul nostru. Înseamnă prietenii mei din copilărie, cei cu care am făcut mii de tâmpenii la bloc. Însemn eu, în diferite etape ale existenţei: copil, adolescent. Înseamnă în principiu: linişte, protecţie, voie bună, lipsă de griji.

Paşii către viaţa de adult i-am făcut în alt peisaj, asa că nu îi asociez voluntar cu " acasă ". Chiar dacă uneori se întamplă să mă simt copleşită, îmi place că pot să am grijă de mine şi că am responsabilităţi. E ca un puzzle care se completează zi de zi. Şi când la sfârşit de lună se trage linie şi ies surâzătoare, înseamnă că m-am descurcat. În fine, îmi place.

Acum acasă pentru mine înseamnă locul unde sunt ai mei. Nu mă mai identific cu apartamentul de 4 camere din oraşul mic de provincie. Prietenii din copilărie au dispărut, la fel ca orice alta urmă de copil care să dea puţină culoare cartierului. Simt că nu mai aparţin locului în care oricum ajung destul de rar. Empatizez un pic cu leul din cuşcă... iar drumurile îmi par obositoare.

Mi-ar plăcea să construiesc cu ai mei un alt " acasă ", eventual un alt apartament pe care să îl umplem cu fericire. ( lucru care nu e greu deloc, având în vedere că o avem pe Sara şi un alt bebe e pe vine ). Manevra am început-o cu bro şi sis, e bine că suntem toţi trei în Bucureşti, poate că în scurt timp vom putea să îi aducem şi pe ai noştri lângă noi. Ştiu că poate părea greu să laşi în urmă zeci de ani, un trecut impresionant, dar cred că se merită din plin să construieşti un prezent viu şi un viitor frumos...lângă cei dragi!
Vreau acasă!

P.S: Vai tati, cât mi-ar fi plăcut să-mi citeşti blogul!

Saturday, November 06, 2010

New chapter

Am fost trasă de urechi și " pe viu " și virtual, că nu mai scriu. Scuzele mele, dragii mei, dar întâi trebuie să le găsesc pe undeva. Nu o să încep a înșira lipsa de timp și o viață extrem de ocupată. Mărturisesc doar că mă bate din când în când gândul să închid blogul, dar mă oprește dorul de scris și faptul că am strâns aici multe amintiri frumoase.
Deci deocamdată nu se închide prăvălia. Am fost doar eu mai închisă, atât. Acum, că am luat decizii importante și vreau să îmi schimb viața în bine, încep din nou să îmi deschid sufletul.

Monday, October 11, 2010

What`s cookin`, dud?!

Ajutor de bucătar: Lully

Bucătar şăf, Duda.

Reţeta serii: Piure de cartofi şi garnitură de pui în sos de roşii. Desert: Colebil.
Pentru că oricum mi-am luat gândul de a mă mărita curând ( sinceră să fiu nu m-a bătut niciodată gândul ăsta cu adevărat), cred că e ok dacă împărtăşesc o nouă experienţă culinară. E clar pentru toţi că fix atunci când te grăbeşti treaba iese naşpa, da? Astăzi m-am întors de la muncă voioasă ca o vrăbiuţă,cu gânduri mari: să gătesc. M-am înfipt în primul Mega Image şi am luat cele trebuincioase. După nişte dereticat în casă şi alte treburi apărute inopinant, am ajuns cu mâncarea pe foc destul de târziu.
Am decis până la urmă să fac una dintre cele mai banale chestii, mâncare pe care o mai pregătisem înainte şi care a avut parte de un succes răsunator. Ei bine, în seara asta nu doar că nu s-a mai repetat povestea, dar a ieşit ceva înrudit cu fiasco.
Problema e că nu ştiu de ce. Carnea nu s-a prăjit ca lumea, sosul a fost greţos, etc. Nici Lully, my roomie, nu s-a lăsat mai prejos şi a zis că prepară ea rapid un piure peste care să trântim sosul. Zis şi făcut. Rezultatul final: înfulecat resemnat şi râs cu lacrimi. Dupa faptă şi răsplată: ni s-a făcut rău :))) Norocul face ca personajul ajutător din această povestire, forever Lully, să aibă niscaiva Colebil prin traistă. Aşa că am luat pastiluţa, am ieşit la o gură de aer şi ne-am revenit.
De prisos să adaug că bucătăria arăta devastator. De acum încolo voi curăţa aragazul doar de praf! Am zis !

Monday, September 27, 2010

Flower Power

Un lucru aparte la femei este că sunt mari iubitoare de flori. Flori de pus în vază, în ghiveci, de toate culorile și tipurile. Evident, există și tipuri de flori preferate sau tipuri de femei care să nu se dea în vânt dupa sfera asta... florală.
Mie una îmi plac mult. Îmi place să le vad în grădini, să admir ghivecele sofistiscate sau pur și simplu buchetele numai bune de băgat în vază și de pus pe birou.
Ce mă face pe mine să scriu acum despre ele, este faptul că nu am avut niciodată pornirea de a-mi cumpăra un ghiveci cu o floare, de care să am grijă constant și de care să mă atașez. Balconul mamei e plin, așa a fost încă de când eram mică, dar întotdeauna m-am limitat doar la a le privi înduioșător de la distanță. Până și tata e mai implicat ( citește cărți de specialitate pentru lămâiul lui, de care este foarte mândru ).
În ultima vreme, în lipsa alor mei, mi-a cam revenit sarcina de a florile. Dupa cum spuneam, balconul mamei este plin, oaza de relax a apartamentului. Așa că atunci când ajung acasă, mă înarmez cu litri buni de apă și răbdare, ca să ud splendorile ( nu sunt ironică ). Nu pot să zic ca e un obicei care mă încântă ( mai ales că de multe ori nu sunt în stare să estimez cantitatea potrivită pe care să o torn, iar apa țâșnește în farfurioare, apoi pe parchet, bla bla ). La început a fost mai greu, acum e ok, doar nu e mare filozofie.
Însă pragul pe care nu îl pot depăși este acela de a vorbi cu ele. Pentru cei care nu știau ( asta în cazul în care mai exista rătăciți ca și mine ), florile au nevoie să comunici cu ele. Cică e dovedit faptul că dacă vorbești cu ele, acestea se dezvoltă mai frumos, mai sănătos, mai repede, pentru că simt dragostea și apropierea. Ei bine, eu nu pot să fac asta. Și nu pentru că mi s-ar parea o tâmpenie - doar vorbesc cu animalele, eventual și singură :)) - ci pentru că îmi e practic imposibil să " comunic " cu ele.
Am încercat, firește, în timp ce le udam : "Ce faceți, frumoaselor...v-a fost sete? " Dar asta e tot ce am putut să scot pe gură, dupa m-am autoridiculizat și nu am mai putut să continui. Poate că va veni și ziua în care o să reușesc, până atunci mă limitez să vorbesc cu animalele și oamenii. Sunt conștientă că plantele au simțuri speciale iar oamenii care au puterea de a vorbi detașat cu ele cresc mult in ochii mei. Serios.
În încheiere, niște versuri superbe ( Grigore Vieru ) :
(...) mi-s dragi cuvintele să știi,
ele-mi sunt surorile,
atunci iubito când nu-mi vii,
eu vorbesc cu florile ...

și o fotografie cu Floarea de Suflet, Sara - Maria.



V-am pupat!

Monday, September 06, 2010

Wednesday, September 01, 2010

Septembrie, deci


Şi a venit toamna, oficial. În calendar, dar mai ales în casele noastre. Afară e răcoare, e ploaie, tot tacâmul " autumnal ". Mie una îmi place, pentru că mă cam săturasem de caniculă, praf şi sudoare la comun ( transport, zic ).
Îmi place că e răcoare în casă, că mi-am scos pilota la înaintare şi că pot să mă culcuşesc la căldurică şi să fiu fericită foc. Asta că tot se leagă lumea de mine că ma bucură cele mai simple tâmpenii. Eh voila, pentru mine o cană de ceai cald + păturică + 1 film = love forever.
Privind în urmă la vara ce tocmai s-a scurs, rămân cu un sentiment plăcut. Chiar dacă nu am avut parte de vacanţă sau concediu, a fost foarte ok. Plus că îmi conserv energia pentru vara viitoare pe care mi-o pictez deja cel puţin incendiară.
Până la urmă, hai s-avem o toamnă frumoasă, fără depresii sau alte alea!

*image source: kingfisher-photobucket

Thursday, August 19, 2010

Acolo.




... pentru că săptămâna trecută pe vremea asta râdeam cu gura până la urechi. Pentru că fiecare moment petrecut acolo e magic. Pentru că m-am simţit din nou fericită şi frumoasă.

Wednesday, August 11, 2010

In the hood

Seară de parc în tei. Peisaj tipic: aceiaşi oameni, mai puţini copii ( trecut de 22:OO ), io şi Lully, my roomie, stăm pe bancă, păpăm o îngheţată şi punem ţara la cale ca de obicei.
Din senin, una bucată băiat apare lânga noi şi ne spune cum că mai încolo stă timid ca o fată mare, prietenul lui. Prieten care m-a remarcat şi care ar fi vrut să vină să vorbească cu mine, dar se temea să nu fug. ( wtf, chiar aşa sălbatica par? )
Printre miştouri şi chicoteli cu Lully, am zis că what the heck, hai să vorbim cu ei, oricum ne cam plictiseam.
Toate bune şi frumoase, apare şi misteriosul june, a cărui voce ne-a cucerit de la început. Pe lângă faptul că semăna cu un şoricel, suna la fel ca unul. Chiţăia aşa nedesluşit. De la început ne-a explicat cum stă treaba: el, mare şmecher, face afaceri ilegale, contrabandă de ţigări. Celălalt, mai simpatic, gătea prăjituri în mall. Din fericire, tocmai când mă blestemam pentru neinsipirata alegere de a purta o conversaţie cu neneii ăştia, zăresc în depărtare una bucată prieten transpirat, care făcea jogging în parc.
I-am sărit în faţă, l-am aşezat cu forţa pe bancă lângă noi, iar ceilalţi s-au simţit să plece. După, am povestit de toate, ne-am plimbat pe marginea lacului până ce doi bătrânei, graşi şi flasci nevoie mare s-au gândit să se arunce în apă şi să se bălăcească la picioarele noastre.
Apoi ne-am dat în leagan şi într-o învârtitoare ( pentru copii ) dar care avea o viteză incredibilă. Nu m-am lăsat până nu mi-a venit să vomit. Nici acum nu am scăpat complet de starea de ameţeală. Go, duda, go! Ah, şi am hrănit şi un şoricel pitit în stratul cu flori. Era foarte mic şi aproape drăgălaş.
Per total a fost o seară mişto. M-am simţit din nou copilul retard de altădată. Still got it, yep yep!

Saturday, August 07, 2010

Crush


A little crush, crush...

Sunday, July 25, 2010

Late night sex


E vară, e sâmbătă noaptea, deci teoretic ai toate motivele din lume să te bucuri de viaţă, mai ales dacă eşti tânăr. Pentru că eu am petrecut aseară cu nişte prieteni din oraşul natal cu care nu mă mai văzusem de cel puţin un secol, am ales ca în această minunată seară să mă culc mai devreme, ca să recuperez somnul pierdut.
Toate bune şi frumoase, până la momentul X al serii, pe la ora 23 când vecina de sub mine ( sună dubios, dar aşa e ) a început să îşi facă vocalizele de rigoare. De când m-am mutat aici, cam de o lună, o cunosc îndeaproape, chiar dacă nu am văzut-o niciodată. E o femeie fericită, zic, deşi zbiară cutremurător în punctele culminante ale acţiunii.
La început m-am amuzat ( omg, people havin` sex ) dar acum încep să mă irite ţipetele care mi se par forţate. Adică da, înţeleg să te bucuri de o partidă dezlănţuită de sex, să te laşi luată de val, dar nu să ţipi ca la înjunghiere. Pân` la urmă, se simte de la o poştă ceva fake, but as long as she`s happy...
Revenind, nu am reuşit să adorm nici până acum( 02:35 ), când eram între moţăială şi nănic m-a speriat un răget ( jur, deja încep să am dubii de ce fac ei acolo :)) ). Cel mai trist e că nu am ce sa fac. Chiar daca aş avea ţevi tot nu aş putea să le bat şi să spun: " Alooo, tantiii, dă orgasmul mai incet !! "
Io zic totuşi că nu e greu să ţii cont de faptul că stai la bloc, că pereţii nu-s atât de izolaţi şi ca poţi marca un om pe viaţă dacă nu ai grijă :P Eh, daca o voi întâlni vreodată-n lift, poate c-o să-i zic cât e de enervantă...şi de norocoasă.
Hot summer nights, you gotta love it! :D

Image source: http://pitilli.blogspot.com

Monday, July 19, 2010

Dear bloggie,

... ştiu că am devenit mai insensibiloasă în ultima vreme şi că te-am neglijat. Dar vezi tu, am avut treabă ( m-am mutat într-o zonă şi o casă frumoasă ), am muncit, am făcut mişcare ( role şi sper, cât de curând, alergat ). Plus că nici nu am avut net şi am simţit senzaţia aia de bolnav ce tânjeşte după leac. Şi uite că acum, când am timp şi de toate, nu mai îmi arde să stau cu botu`n pc. E de la vară, mon cher.
Totuşi nu am uitat că de 4 ani eşti aci pentru mine. E reconfortant sentimentul, chiar dacă nu mă mai regăsesc la fel ca la început. Pare la fel ca într-o relaţie... dupa 4 ani e clar că ne-am plictisit unul de altul dar rămâne ataşamentul. Însă e bine să te ştiu aproape la nevoie şi că mă faci să zâmbesc când privesc în urmă. Şi başca, îţi las o poză de toată frumuseţea, ca să îţi dau culoare.

Sara - Maria, dragostea mea.

Thursday, June 24, 2010

Moving on ...


Au trecut 3 zile de când s-a dus tot chinul dar încă nu pot conştientiza că se întâmplă. A fost mai mult, mai greu decât mă aşteptam dar acum e în regulă, sunt licenţiată şi liberă să îmi văd de viaţa mea de " om mare " pe mai departe.
Schimbările în viaţă sunt de regulă binevenite ( ca să nu intervină monotonia aia care ne doboară pe toţi, încetul cu încetul ). Acum la început de drum îmi păstrez atitudinea optimistă şi sper pentru ceva bun, mă simt pregătită de orice. Lucrurile se aşază pe un făgaş firesc şi îmi place să văd că dorinţele prind forme.
De luni voi începe munca, am puţine emoţii în legătură cu noul job ( fiind ceva serios şi pe termen lung ) dar am senzaţia că după ce am trecut prin foc, nimic nu mă mai poate doborî. Între timp îmi caut şi chirie, de abia aştept să mă stabilesc într-un locuşor de unde să nu mai fie nevoie să plec prea curând ( mutatul de colo colo e copleşitor ).
Cineva m-a întrebat dacă sunt pregătită să îmi iau viaţa în piept. Mi s-a părut ciudat, pentru că nu cred că e vreun moment anume când realizezi că " îţi iei viaţa în piept ". Eu de exemplu simt doar că merg mai departe şi că fac ceea ce trebuie.
Acum că am timp să respir, ţin ochii larg deschişi şi mă bucur de vară, de soare, de ploi, de faptul că am sentimentul ăla de " vacanţa mare " deşi s-a dus vârsta când să îmi mai permit aşa ceva. Şi totuşi, ( încă )se învârte :P Pământul în jurul meu, eu in jurul lui ... e bine !!! :)

Image source: http://www.isobuzz.com/

Thursday, June 17, 2010

Vachettes

De la inceput vreau sa mentionez ca nu imi permit aroganta sa pot schimba ceva prin postul asta, dar pentru ca m-am saturat ca eu si celelalte vaci sa asistam neputincioase privindu-va cum va evitati cand altadata va imbratiati cu drag, am zis ca merita o incercare ( de fapt doua, pentru ca nu stiu prin ce minune am sters postul asta si acum il scriu din nou ).
Cand am inceput facultatea acum 3 ani nu ma asteptam sa intalnesc atatia oameni misto, care, desi atat de diferiti, imparteau cam aceleasi idealuri cu mine. O sa imi fie dor de ei toti, de colegii nostri, carora le urez pe aceasta cale toate cele bune si dupa care voi boci nitel, in stilu-mi caracterisic.
Insa din cumulul ala de oameni misto, v-ati remarcat voi, 4 fete cu care am impartit totul si care au reusit sa stropeasca cu roz peretii gri ai Univeristatii si pe cei din Pitar Mos.
Prima a fost Greta, prietena mea cea mai buna si veterana din sufletul meu. Din start m-am considerat norocoasa ca eram impreuna chiar si la facultate si ma bucur ca nici dupa atatia ani nu s-a schimbat, a ramas la fel de blanda si buna. Dar mai ales ma bucur ca ati avut si voi ocazia sa o cunoasteti. Cu ea am impartit primele impresii despre voi, cele care mai tarziu ne-ati devenit indispensabile.
A doua este Cintia, pe care am remarcat-o de la inceput si despre care am zis: mama, cate stie asta. Inca nu eram lamurita daca e tocilara sau pur si simplu foarte desteapta, dar timpul a clarificat treaba: un pic din amandoua, ca noi toate de altfel.
La Balul Bobocilor i-am admirat dezinvoltura. Stia gagica sa se distreze. Asa ca in timp ce eu si Gret ne chinuiam sa scapam de niste tineri horny dopati cu X, ea rupea ringul de dans in doua :D Ulterior ne-am apropiat din ce in ce mai mult, mai ales dupa legendara faza cu autobuzul, care pe langa lovitura de la cap ( apropo, cum iti mai e capul, babe? )i-a adus aproape tot ce iubeste mai mult acum. Tot raul spre bine, of course. Asadar ea e vaca noastra vesnic indragostita de pisici, de Paris, de al ei inginer si de noi ( mereu ne tranteste din senin cate un love ya ).
De DeeDee imi amintesc chiar din prima zi de facultate. Era cu mama ei pe hol si eu ma intrebam daca sunt amandoua colege cu noi. ( ai o mama superba, Did! ). Am discutat niste treburi organizatorice, dupa am inceput sa ne vedem la cursuri. Imi parea foarte timida dar dupa ce am vazut ca e si foarte funny si smart , inevitabilul s-a produs: ne-am apropiat. Prilej cu care am putut sa ii vad pentru prima uochii mari de seilormuna si zambetul ala de copil. Si nu e timida deloc, e doar selectiva. Ha! Pasiunele ei: baietii cu nas mic si ochelari. Si mecul.
Pe Den am observat-o un picut mai tarziu, ce-i drept, dar asta din cauza ca nu prea dadea pe la scoala :))Dar a iesit si ea in evidenta pentru ca intarzia de fiecare data si mi-a placut dezinvoltura cu care intra zambind pe la jumatatea cursului si se aseza cuminte in banca. Niciodata in astia 3 ani niciun profesor nu i-a atras atentia ca intarzie, sau ca sta prea mult cand cere voie la baie ( unde se duce de fapt sa vorbeasca o gramaaada la telefon ). Asta farmec adevarat. Mai mentionez ca are o voce frumoasa si un suflet cat China.
Astea sunt portretele ( mult prea vag slefuite ) ale vacutelor mele. In formula asta am reusit sa traim momentele cele mai frumoase din vietile noastre si sa ne sustinem moral cand eram la un pas de a pica. Mec-uri, sucuri, aventuri, despartiri, impacari, examene, Ciolac, I`d rather not say ( probleme long gone cand nu esti singur ).
Nu o sa uit niciodata serile de la Cint, mai ales cele in care Did nu putea sa ajunga iar Cint ma batea la cap, exasperant : " dar nu ma intereseaza, trebuie sa vina! hai s-o sunam sa vina! zi-i sa vina!!!! nu e la fel fara ea! " sau ziua in care Did m -a sunat foarte fericita ca a gasit vaca de plus perfecta pentru a o intampina pe Cint la intoarcerea din Paris. Nu pot uita multe de fapt, dar se pare ca voi acum la final o faceti ...
In curand se va termina totul, fiecare va pleca pe drumul ei: una in Franta, alta in Finlanda, una colo, alta dincolo. E pacat sa stergem din suflet toate rasetele si chicotelile, toate lacrimile varsate impreuna, toate mistourile ...poate vreti sa o pun pe Brebe sa va sune si sa va dea o smotruiala cum se pricepe doar ea! :)
In final vreau doar sa spun ca decizia va apartine, ca eu si celelalte vaci va iubim enormement si ca ne e dor de voi. Toutes unies dans le pouvoir des vaches.









Sunday, May 30, 2010

Almost there...

De abia aştept să treacă tot chinul, să vină vara şi vacanţa. E nevoie disperată de niţel soare în suflet.