That awkward moment...

   Când eram puştoaică mi se întamplau zilnic chestii penibile dar mă obişnuisem atât de mult cu ele, încât nu le mai dădeam importanţă. Ridicam din umeri şi sprâncene, zâmbeam şi treceam mai departe. Asta pentru că eram mică şi aveam scuza inocenţei vârstei. Cu cât creşti, cu atât devii mai conştient de situaţiile create şi   e din ce în ce mai naşpa să treci peste...

    De câteva zile am suferit fără net. De prisos să spun că i-am sunat pe neneii de acolo şi i-am bârâit la cap de cât de gravă e situaţia şi că eu mor fără net. Pe lângă lipsa internetului m-am gândit să le amintesc şi faptul că la TV se vede destul de naşpa şi că ar fi bine să trimită pe cineva în recunoaştere.

      Toate bune şi frumoase, astăzi după masă s-a întors şi netul în casa noastră primitoare, am confirmat cu bucurie la telefon acest lucru şi ne-am gândit să sărbătorim momentul cu neşte minunăţii de sandvişuri Panino, de la Presto Pizza ( yummy! ). Aveam şi filmul pregătit, totul mergea şnur. În casă era căldura mare, mon cher, cum se obişnuieşte prin apartamentele astea bătute de soare şi fără aer condiţionat. Aşa că în momentul în care a sunat la interfon pentru pizza, eu stăteam în sufragerie doar în maiou şi chiloţi, zapând relaxat. Doar că stupoare, la uşă nu era nenea cu mâncarea, era un nene de la RDS. Nu aveam cum să ies din sufragerie fără să îmi vadă poponeaţa aşa că pur şi simplu am fugit pe balcon, în timp ce băiatul meu, încurcat, se chinuia să il ţină de vorbă şi să il oprească să intre.

       Luckily, pe balcon aveam câteva ţoale la uscat aşa că mi-am tras repede nişte pantaloni scurţi şi un tricou bărbătesc şi am ieşit, bâlbâind un bună ziua, în timp ce nenea de la cablu se tot scuza: - Îmi cer scuze..am venit neanunţat, îmi cer scuze..

        Deci da, a fost awkward şi naşpa şi nici măcar nu a reuşit să rezolve problema. Poate dacă îmi afişam fundul, o făceam pentru o cauză nobilă. Sau nu intră în context? Sper ca la următoarea vizită neaşteptată să fiu totuşi blindată până în dinţi.

Ușidi becul

Astăzi a fost o pană de curent de vreo 6 ore în tot blocul. Duminica. În ziua mea de stat în poziția leguminoasă, ronțăit de semințe și uitat la seriale. Am sperat că totuși o să fie bine și nu o să îmi dea toată ziua peste cap. M-am mobilizat și deși era prea cald pentru plimbări, am dat fuga-n piață să cumpăr porumb de fiert. Când am ajuns acasă, ne-am jucat Remi și avionașe. Da, avionașe pe hârtie " de matematică ". Și a fost grozav.

Nu credeam să mai ajung vreodată să fac lucrurile astea. În lipsa de altceva, căutam în noi idei și resurse pentru a face lucruri de mult uitate. Știam demult că internetul, televizorul distruge mult comunicarea și dezvoltarea relațiilor, însă azi m-am convins mai mult ca niciodată că din când în când o simplă pană de curent ar fi un rău necesar. Cu condiția să știu din timp și să golesc frigiderul înainte :D Ca pe vremea lui Ceașcă...

De cum a revenit curentul am sărit amândoi ca arși, unul la televizor, altul cu laptopul în brațe, în semn de regăsire disperată. Oh, humans these days...:)

Aștept cu înfrigurare concediul. Măcar atunci să mă rup de tot.  De tot, am zis!

Perfect woman

  În frageda-mi pruncie, am dezvoltat imaginea femeii ideale. Și ca să vezi, idealul ăla nu mi s-a spulberat nici până acum, dimpotrivă: pe zi ce trece devine mai puternic, mai pregnant. Cum este probabil și cazul multora dintre voi: pentru mine femeia ideală a fost și este mama. Pe lângă faptul că este un om frumos din toate punctele de vedere, este și exemplul clar de tărie și voință. Mama mea, mamele voastre ( în marea lor majoritate ) sunt cele mai tari. Și când vă dați seama de asta? Evident, atunci când crești și ajungi să te întrebi: fratili meu, dar mama oare cum a putut sa facă atâtea? cum a rezistat?

    Trăim vremuri tulburi de când ne știm și nu sunt convinsă dacă sa tinzi spre perfecționism este de bine sau de rău. Mie pâna acum nu mi-a adus decât beneficii, dar am momente când sunt conștientă că latura asta nu va fi mereu la fel de generoasă. A fost ok în școli, facultăți și toate cele, atunci când nevoia de a fi bun te îndemna să  fii competitiv, să te autodepășești. E bun și în viața de zi cu zi, dar cu măsură. Altfel există riscul să cazi de partea cealaltă, adicătelea să te epuizezi fizic, psihic.

     Femeia ideală în viziunea populară este aceea care răzbește să le facă pe toate. Imaginați-vă o tipă drăguță, fâșneață, cu un job decent, care după 9 ore de muncă ajunge acasă fresh ca o panseluță ( cu cumpărăturile de-a gata ), afișând un zâmbet larg. Tanti gătește de toate, spală, calcă, locuința îi sclipește de curățenie. Nu vorbește mai mult decât e cazul, nu se ceartă, nu comentează în general. La sfârșitul zilei arată impecabil, iar la pat e distrugător de bună. Dacă mai adaugi în viața ei și un bebe sau doi, pe care să îi crească desăvârșit - realizezi că ea e cireașa lipsă de pe tortul tău imaginar.

       Există cazuri fericite ale unor astfel de femei. Multe, chiar. Eu cunosc câteva, iar asta mă face să nu îmi pierd speranța în omenire. Pe mine însă mă termina timpul. Timpul care zboară al dracului de repede ( și nu îmi pun problema îmbătrânirii ) ci frustrarea că niciodată nu am timp de ajuns pentru a face totul ca la carte, așa cum îmi doresc. Voi reușiți să faceți de toate? Dacă da, cum izbutiți să nu ajungeți Palalila? :))

      Să nu mă înțelegeți greșit, nu mă plâng. Personal am un sistem de prioritizări atât de bine pus la punct încât aș putea deja să îl numesc rutină. E bine să înveți să guști din toate. Dar cel mai important să nu uiți de tine, în vârtejul vieții. Ș-apoi să vezi ce frumos tai tarta proaspăt scoasă din cuptor cu un cuțit roz ca unghiuțele tale. Oricât de obosită ai fi și indiferent cât de multe ai avea de făcut, învață să îți dedici timp, pe cât posibil. Numai așa reușești să te menajezi și să fii mulțumită, în universul tău ce tinde spre perfecțiune. Bam!

Got soft.

Never say never, nu mi s-a potrivit nicicând mai bine decât acum. Par exemple, io nu am suferit niciodată cuplurile alea leșinant de siropoase, de se pupă zemos ( trademark Liz ) în public. Sau orice gest exagerat de dulce și de evident, parcă făcut pentru a demonstra celorlați câți hormoni îi leagă.
Ei bine, nici acum nu fac chestii de genul, poate cel mult mâncat din priviri, dar asta nu se pune. Mai puțin dacă o dai în muian bleg și tâmp. Ew, ew, ew.

Cum îmi place să mă consider independentă și cu oarecare cojones pe sub pantaloni sau rochițe vaporoase, îmi e greu să admit că am devenit oh, Doamne, atât de moale. Dar ăsta e adevărul, nu mai am putere să o dau la întors, and I go with the flow. Cred că și ăl' mai șmecher se transformă la modul ăsta atunci când simte că și-a găsit dragostea vieții. Și uneori e chiar o plăcere să lași garda jos, cu toții ar trebui să practicăm jocul ăsta din când în când.

Așa că trebuie să recunosc că nu e atât de nașpa să gătești pentru el, să mai arunci și câte un tricou bărbătesc în plăsuțele de shopping, să bei o bere la un meci, să calci cămăși gigantice sau să îi speli boxerii preferați cu dragoni. Suporți mult mai ușor miștourile mai mult sau mai puțin serioase ale apropiaților care constată schimbarea de ambele părți și nu pierd nicio ocazie să te tachineze.

Devine nașpa de abia atunci când nu mai poți sta departe de celălalt. O seară, când e de gardă, pentru ca deh, traiul cu Mr. Officer mai prespune și d-astea. Și uite așa, ajungi să te deprimi la Grey`s Anatomy, să înroșești telefonul pentru că nici el nu are nimic mai bun de făcut, să nu îți găsești locul în casă și să scrii pe blog.

Jackpot?

Niciodată nu m-am întrebat care o fi secretul fericirii. Pentru că nu cred că e o regulă universal valabilă pe baza căreia să ne clădim viaţa, năzuinţele. Nici idealurie şi visurile utopice nu ne ajută prea mult în dezlegarea acestui puzzle încâlcit. Cui o mai crede în zilele noastre în Făt-Frumos şi Ilene Cosânzene trebuie să îi plângem de milă. Şi asta o zic eu, care am crezut în Moş Crăciun până în clasa şasea. ( yeah, I was smart like that ).

După cum am spus-o de mai multe ori pe aici, la mine principiul " Keep it simple " e cel mai sănătos. Dacă ajungi în punctul în care să te poţi bucura de cele mai mărunte lucruri în viaţă şi să nu vezi doar părţile negative atunci e ok. E drept că am avut şi norocul de a nu mă confrunta cu mari probleme existenţiale şi să continui să spun că nu e dracul aşa de negru, sub nicio formă.

Toţi ajungem în punctul în care ne uităm în urmă şi ne gândim la ce ne-am dorit de-a lungul timpului să devenim atunci când " vom fi mari ". Şi poate că prezentul nu e nici măcar o părticică din speranţele trecute.  Eu la 4 ani voiam să fiu balerină, la 6 doctoriţă, la 10 ani scriitoare, la 14 ani- profesoară de română sau de franceză, la 20 traducătoare, la 22 mare meşteră în ale IT-ului, acum la 24 învârt calcule şi cifre la o firmă străineză ( eu, care m-am ferit toată viaţa de calcule, matematici, contabilităţi, economie, chestii care să îmi complice existenţa ). Dar e ok şi e surprinzator cum cu puţină ambiţie, te poti plia pe orice, as long as you really want it.
În visele mele cele mai nebuneşti încă mă văd  la o terasă din Paris, cu laptopul în braţe, savurând un latte spumos şi născocind întâmplări haioase, pe care nişte copilaşi să le aştepte cu sufletul la gură. Sunt însă destul de conştientă că e frumos să visezi cu ochii deschişi, dar în limitele decenţei.

Cel mai important e ca în prezent, atunci când te decizi să tragi o mică linie existenţială, să fii mulţumit şi împăcat cu tine şi să nu îţi pierzi speranţa în viitor. Iar dacă nu eşti, să nu disperi.
Lozul cel mare poate fi orice: familia, prietenii, colegii, o excursie, persoana iubită.
Eu nu pot spune decât: jackpot!

Un gând bun si îmbrătişări calde pentru fiecare în parte.
Azi cât încă-s Zen. :)

Pet mania - recompensă.

Întotdeauna am fost înnebunită dupa animale. Am făcut în așa fel încât să îi conving pe ai mei de fiecare dată să avem cel puțin un animăluț în preajmă. E drept că am avut noroc că și ei au fost mereu îngăduitori și dispuși să ne facă pe plac nouă, celor trei copii ai lor. Ar fi fost poate mai ușor dacă aveam o casă la curte ( atunci cu siguranță am fi dezvoltat o menajerie ), dar pentru un apartament de 4 camere, consider că ne-am descurcat onorabil.

Prima aventură a început când l-am primit cadou pe Nero, primul nostru cățeluș. Nero era super deștept, se învățase să iasă singur afară să se joace și să "râcâie" la ușă atunci când voia în casă. Doi ani mai târziu, s-au găsit ceva binevoitori să îl fure și Nero nu s-a mai întors acasă. Pentru că nu puteam să îmi revin, tata s-a gândit să îl aducă pe Buddy, cel mai potrivit înlocuitor, un pui de ciobănesc german. Frumos exemplar, dar cam agresiv. Cu timpul a crescut și nu mai asculta de nimeni, așa că a trebuit din nou, ca peste 2 ani, să ne luăm la revedere de la el și să îl ducem la țară, unde se putea desfășura în voie.

După experiența cu cățelușii, ai mei s-au gândit că e mai bine fără animale, mai puțină durere după pierdere și evident, o grijă în minus. Dar asta nu a durat prea mult. Când am implinit 12 ani, am primit o frumoasă pereche de peruși: pe Bobby și Coco. Coco a zburat la scurt timp pe geam ( s-a strecurat mișelește ), Bobby a fost un companion minunat timp de 12 ani. Sociabil, pupăcios și vorbitor, un deliciu. A murit în februarie, anul ăsta.

În timp ce îl aveam pe Bobby am mai ținut și o pisică, Kathy, care a sfârșit tot la țară pentru că era destul de sălbatică și îl vedea copănele pe ăla micu. Am avut și un acvariu cu tot felul de varietăți de pești, precum și o broască țestoasă, Matilda. Și un porumbel Mitică,  salvat de la moarte de tata :) Ultima achiziție a fost Happy, pe care o avem de 10 ani. Acum lucrurile s-au schimbat, îmbătrânește frumos la munte, alături de ai mei și de nepoțele.

Timp de câțiva ani m-am gândit la toate variantele de pet-uri pe care aș putea să le cresc în București, prin apartamente închiriate și cu foarte puțin timp disponibil pentru ele. De câine nu se pune problema, chiar și pisica e destul de problematică ( mai ales dacă proprietarii nu sunt de acord ).

Acum 3 săptămâni am zis să opresc toate procesele de conștiință și să găsesc ceva care să îmi hrănească și nevoia de animăluțe și posibilitatea de a avea grijă de ele, așadar m-am procopsit cu doi hamsteri pitici de-a dreptul adorabili. Sunt atât de atașată de ei că îmi vine să îi mănânc. Inițial mă gândeam că niște șoareci pitici nu vor trezi în mine mare lucru și că o să îi ținem mai mult de bibelouri prin casă, dar m-am înșelat. Tânjesc să stau cu ei și să îi văd jucându-se împreună, sunt absolut minunați.

Ne prind bine evident ca și lecție de cuplu. Se spune că orice animăluț, cât de mic, îți poate oferi o mică viziune din ceea ce vei fi ca părinte. Eu sincer sunt îngrozită de ce descopăr. Sunt sufocantă, îngrijorată și paranoiacă. O să fiu o mamă dementă și depresivă, most likely :)) Dar haaai să nu ne gândim atât de departe.

Momentan suntem în proces de îmblânzire. Suntem la nivelul în care nu mai fug de noi și ne mănâncă din mână. Dar orice sfat e binevenit, dacă sunteți cunoscători în domeniu :)

Si pentru că încurajez conviețuirea cu animăluțe de companie și niciodată nu am organizat vreun concurs pe blog ( nu o voi face nici de data asta, no worries ), sunt dispusă să merg cu unul dintre voi într-un pet shop și să vă fac cadou un hamster, sau o pereche de hamsteri. Toată chestia e să vi-l doriți cu adevărat.
În sunet de chiț-chiț vă pup, noapte bună!

Summer in the veins..

  Melodia care ma obsedează în prezent ...