Monday, December 27, 2010

Sfârșit de an

O nebunie frumoasă. Azi zic, cu zăpada din belșug care s-a lăsat atât așteptată. Păcat că a ratat Crăciunul și s-a întins învrăjbită la final de an peste nasurile, fesurile și gândurile noastre. Dacă anul trecut mă bucuram de primul strat serios de omăt cu văcuțele mele în Cișmigiu, anul ăsta m-a prins la serviciu. Nu am putut să ies afară și să fac îngerași ( deși mi-aș fi dorit ), dar m-am bucurat de o cafea fierbinte sorbită în plină ninsoare. Și de câțiva bulgări aruncați la întâmplare.
În tramvai am realizat cu stupoare că mai sunt 3 zile și se termină anul. Anul 2010, pe care îl așteptasem atât și care s-a dovedit unul esențial în viața mea, poate cel mai plin de schimbări din toate care au fost. Cum mă prinde sfârșitul de an? Obosită, ușor dezamăgită, dar împăcată. Am sentimentul ăla de liniște că se termină și că odată cu 2011 mă voi trezi din neant cu puteri supraomenești și voi putea face tot ce îmi propun. Până la urmă, de 1 ianuarie toți renaștem, right?

Crăciunul l-am petrecut acasă ( n.r: în București ) în căldura căminului meu, răsfățată de dragostea pisoiului. Am lenevit și a fost fix ce îmi doream. De Revelion încă nu m-am decis ce o să fac, probabil o să aleg tot o activitate mai puțin solicitantă: cocoțată-n pat, uitându-mă la Stela și Arșinel toată noaptea :))

În rest sunt bine, iau lecții de pisiceală de la Thomas ( motanul de care am grijă pentru o perioadă ). Sunt mândră că am reușit să îl cuceresc pe el, cel mai mândru și arogant " felin " din lume. Aristocrații-s mici copii. Dacă înainte mă privea pieziș ( oricum el e tot timpul încruntat ), acum suntem nedezlipiți: păpăm, dormim și lenevim împreună. Din cauza lui mă bate din nou gândul să îmi iau un animăluț, dar mă oprește cruda realitate: mai bine nu, pentru că nu o să am timp de el.

O să revin probabil mai des pe blog și cu niște poze mai drăguțe, mi-am făcut cadou de Moș un Nikon după care suspinam de ceva timp. Nu știu dacă ne mai citim/auzim până la anul, așa că vă urez de pe acum să vă distrați frumos și să dea Dumnezeu ca noul an să ne găsească mai voioși ca niciodată!
Vă pup cu drag,

- Dooda -



Thursday, December 23, 2010

Colindam iarna


Crăciunul a fost dintotdeauna sărbătoarea mea preferată. A mea și probabil a tuturor copiilor din noi. Firește, în fiecare perioadă din motive diferite: în copilărie pentru că primeam cadouri, mai apoi pentru că apreciam momentele petrecute în familie și pentru că primeam cadouri, etc. Acum nu mă mai bucur pentru mine cât pentru Sara, pe care din păcate nu o voi vedea anul acesta hlizindu-se lângă brăduț.

Voi aborda subiectul colindătorilor fiindcă de fiecare dată trec prin stări ciudate când refuz un cârd de copii veniți să (ne) ureze. În copilărie nu am fost genul care să colinde prea mult. 2-3 vecini, prietenii de familie și profesorii, adică sursele sigure, nu mi-a plăcut umblatul din ușă în ușă, pentru simplul motiv că nu îmi plăcea să primesc uși trântite în nas. Acum, din postura de adult care trântește uși în nas ( de fapt eu îi refuz frumos ) îmi pare rău că nu am de fiecare dată zâmbetul și disponibilitatea necesară.

Las episodul de Halloween, în care vreo 3 rânduri de copii au venit deghizați în mici monstruleți. Mă refer strict la colindătorii de Crăciun, de anul nou. De vreo câteva zile și-au început periplul anual. Ca și cum nu era de ajuns să sune la ușă, acum sunt mulți care încearcă și la interfon până se îndură cineva de ei. Mi-am propus ca anul ăsta să procedez ca de obicei, să primesc niște copilași fix în ziua de Crăciun. Și să le dau bani, evident, pentru că dacă aș începe să împart covrigi, mere și nuci, cred că m-ar considera cel puțin nebună.

În seara asta de exemplu soneria a apărut un grup de 8 inși. Adolescenți. Cu " Steaua sus răsare" presupun, pentru că nu aveau chitări sau ceva mai deosebit de adăugat, specific vârstei. După ce m-am uitat pe vizor, m-am îngrozit. Păi la așa grupare ( erau și numai băieți ), mi-ar fi și frică să le deschid. Pentru toate există o limită a vârstei, mai ales pentru colindat. Sau dacă vrei să o faci până mai târziu, fă-o cu stil!

În schimb, mă gândesc la micuții care vin și bat din ușă în ușă. Am văzut și vreo câteva specimene de gâgâlici cu năsucurile înghețate ( ăia mi-s cei mai dragi ) care firește, nu primeau niciun răspuns. Da, e clar că până și ei tot bani vor, că doar d-astea umblă de colo colo, dar parcă mă doare inima să îi văd dezamăgiți.
Deci da, încă nu știu ce să zic de tradiția asta, și implicit de cei care vin să ne ureze. Îmi sunt dragi și mă enervează în egală măsură. Și pe bune acum, voi mai primiți colindători?

Sunday, December 19, 2010

Something cute

Un clipuleț drăguț care mi-a îndulcit în mod considerabil seara. Cum se fac bebelușii și animăluțele, varianta Pixar :)


Vezi mai multe din Desene animate pe 220.ro

Sunday, December 05, 2010

Mai citim si noi?


Dragostea mea pentru cărți și lectura a început cu mulți ani în urmă. A început de fapt, de când am învățat să citesc, la 4 ani. La grădiniță eram mândră pentru că doamna educatoare mă punea să le citesc povești colegilor mei, în timp ce ea pleca să își bea cafeaua cu celelalte doamne. îmi amintesc și acum cartea de povești: mare, galbenă, cu pagini ofilite de timp ( oare câte generații de copii a încântat cu basmele ei? ). În mod curios, fie pentru că eram prietenă cu cei din grupă sau pur și simplu pentru că mă maimuțăream imitând vocile diferitelor personaje, copiii mă ascultau cu interes și ne amuzam copios. Heh, vremurili bune...

De atunci lectura a rămas o plăcere constantă în viața mea, aproape o necesitate. Poate fi menționată și ca hobby, dar nu ca să " dea bine " ci pentru că așa e, mă identific cu asta. Și sunt genul ăla de om care asistă neputincios la devalorizarea cărților, la pierderea valorilor literare, care sunt înlocuite agresiv cu diversele apariții de life&style: cum să fii o divă? de ce bărbații sunt atât de porci? tocuri cui și mintea brici, sau Dumnezeu mai știe ce cărțulii menite să fure mințile femeilor și să le îndoctrineze. Uneori merge și câte o carte din aia, de exemplu am citit un review chiar interesant: " De ce bărbații se însoară cu scorpii? " ( mulssssumim, Adri! ) și m-am amuzat copios. Totuși, merită încadrată la categoria ușoară: relax și fun, nu literatură adevărată.

Pe vremea asta friguroasă, îmi place foarte mult să mă fac mică în pat, cu ceaiu-n bot și o carte-n față. Și sunt oarecum dezamagită pentru că deseori când cineva mă întreabă ce fac și eu răspund că citesc, primesc aceeași reacție: " Pff, ce pierdere de timp! Mai bine vezi un film! ". Lucru care mă enervează, pentru că eu nu încerc să bag nimănui " pasiunea " mea pe gât. ( deși poate titlul postării pare că sugerează asta ) Da, uneori am chef să vad un film, dar de cele mai multe ori prefer să citesc. It`s easy like that.

Din fericire cunosc multă lume care citește și vede lucrurile ca mine, altfel cred că aș fi dezvoltat o mică frustrare din cauza asta. Chiar ieri eram la Diverta cu ai mei, și ma uitam tânjind la standul de beletristică, neștiind ce să aleg mai întâi. Am deschis ochii și l-am văzut și pe frate-miu, la fel de încântat. E bine că din punctul ăsta de vedere, am fost toți 3 ( și sor-mea, adică ) construiți pe același calapod. Și desigur, prin lume care împarte aceeași pasiune, nu mă refer doar la cei din familia mea, ci și la prietenii mei, fetele mele, cu care pot oricând schimba impresii. Cititorii încă se înmulțesc, slavă Domnului.
Și pentru că tot suntem aici, am văzut la Adri, un articol intrigant despre noul trend la Hollywood. Mie mi se pare sacrilegiu de-a dreptul.

Anyway, o zi frumoasă și sper ca moșul să vă umple ghetuțele cu ce vă doriți! Dulciuri sau nuielușe.. dupa preferințe :D

Image source: link.

Friday, December 03, 2010

" Infantisme "


Sunt fericita " posesoare " a unei nepoţici superbe de 2 ani. De fiecare dată când se poate şi am timp, îmi place să îl petrec cu ea. Pentru că o iubesc desigur, dar mai ales pentru că e fascinant să regăseşti lângă un copil, copilul din tine. D'aia consider că nu trebuie să ne plângem de tot copilăria pierdută, pentru că vom avea şansa să o resimţim la un mod mult mai profund în calitate de părinţi: atunci când te străduieşti să îi oferi micuţului o viziune cât mai frumoasă asupra vieţii, prin prisma ta, subiectivă şi personală.
În seara asta ne-am uitat la Tom şi Jerry, ne-am lipit abţipilduri pe faţă şi ne-am maimuţărit cum ştim doar noi. O seară fericită în familie. :) O mănânc din priviri, dar reciproca e valabilă. Un copil înregistrează atât de atent fiecare detaliu aşa că trebuie să ai maaare grijă cam ce faci, zici, respiri sau porţi, pentru că piticu` nu doar că percepe dar lucrurile astea îl pot influenţa pe viitor.
Sara e fascinată de unghii. De bebe se juca cu mâinile şi era încântată de unghiile lungi, eventual pictate cu roşu. Devenise ceva atât de obişnuit încât nu mi-am dat seama că ea e atentă de fiecare dată la culoare, şi că mereu cere mâinile , spre analiză. Mai nou, când o femeie apare prin preajmă, ea e foarte interesată de aspectul ăsta: are sau nu unghiile date cu ojă? Astăzi nu s-a lăsat pâna ce mamaia nu i-a facut şi ei manichiura. Cu roşu, evident :)
Am încercat să privesc în urmă şi să îmi dau seama dacă e ceva care să mă fi frapat de atât de mică. Mie îmi plăcea să o privesc pe mama cum se rujează, înainte de a pleca la serviciu. Eram o fană atât de mare a rujurilor, încât le mai şi mâncam, pe alocuri. Acum sunt bine, sănătoasă, le ţin doar pe buze, aşa cum trebe.
Dar cel mai mult îmi plăcea să merg cu mama în vizită la prietenele ei care locuiau singure. Garsonierele, sau apartamentele mi se păreau cochete şi cu bun gust ( se simţea clar existenţa exclusivă a unei femei în spaţiul ăla ). Analizam fiecare colţişor şi îmi plăcea. Căsuţe simple, dar cu o atmosferă caldă ce conferea totuşi o senzaţie de libertate. Obişnuită să trăiesc " la grămadă ", ideea că o să mă fac mare şi o să am un spaţiu al meu, mă fura cu totul.
Nu multor persoane le place să trăiască singure sau cel puţin nu se simt neapărat confortabil în postura asta. Mie îmi place. Sunt în spaţiul meu mic şi intim, fumez o ţigară de fason şi mă simt împăcată. Mi se trage de pe vremea când eram un ţânc ce analiza cu ochii mari şi gura căscată tot ce se petrecea în jurul lui...

E clar, mare grijă cu copiii! Orice gest mic poate influenţa viitorul lor de om mare!