Wednesday, May 30, 2012

Jackpot?

Niciodată nu m-am întrebat care o fi secretul fericirii. Pentru că nu cred că e o regulă universal valabilă pe baza căreia să ne clădim viaţa, năzuinţele. Nici idealurie şi visurile utopice nu ne ajută prea mult în dezlegarea acestui puzzle încâlcit. Cui o mai crede în zilele noastre în Făt-Frumos şi Ilene Cosânzene trebuie să îi plângem de milă. Şi asta o zic eu, care am crezut în Moş Crăciun până în clasa şasea. ( yeah, I was smart like that ).

După cum am spus-o de mai multe ori pe aici, la mine principiul " Keep it simple " e cel mai sănătos. Dacă ajungi în punctul în care să te poţi bucura de cele mai mărunte lucruri în viaţă şi să nu vezi doar părţile negative atunci e ok. E drept că am avut şi norocul de a nu mă confrunta cu mari probleme existenţiale şi să continui să spun că nu e dracul aşa de negru, sub nicio formă.

Toţi ajungem în punctul în care ne uităm în urmă şi ne gândim la ce ne-am dorit de-a lungul timpului să devenim atunci când " vom fi mari ". Şi poate că prezentul nu e nici măcar o părticică din speranţele trecute.  Eu la 4 ani voiam să fiu balerină, la 6 doctoriţă, la 10 ani scriitoare, la 14 ani- profesoară de română sau de franceză, la 20 traducătoare, la 22 mare meşteră în ale IT-ului, acum la 24 învârt calcule şi cifre la o firmă străineză ( eu, care m-am ferit toată viaţa de calcule, matematici, contabilităţi, economie, chestii care să îmi complice existenţa ). Dar e ok şi e surprinzator cum cu puţină ambiţie, te poti plia pe orice, as long as you really want it.
În visele mele cele mai nebuneşti încă mă văd  la o terasă din Paris, cu laptopul în braţe, savurând un latte spumos şi născocind întâmplări haioase, pe care nişte copilaşi să le aştepte cu sufletul la gură. Sunt însă destul de conştientă că e frumos să visezi cu ochii deschişi, dar în limitele decenţei.


Cel mai important e ca în prezent, atunci când te decizi să tragi o mică linie existenţială, să fii mulţumit şi împăcat cu tine şi să nu îţi pierzi speranţa în viitor. Iar dacă nu eşti, să nu disperi.
Lozul cel mare poate fi orice: familia, prietenii, colegii, o excursie, persoana iubită.
Eu nu pot spune decât: jackpot!

Un gând bun si îmbrătişări calde pentru fiecare în parte.
Azi cât încă-s Zen. :)



Sunday, May 20, 2012

Pet mania - recompensă.

Întotdeauna am fost înnebunită dupa animale. Am făcut în așa fel încât să îi conving pe ai mei de fiecare dată să avem cel puțin un animăluț în preajmă. E drept că am avut noroc că și ei au fost mereu îngăduitori și dispuși să ne facă pe plac nouă, celor trei copii ai lor. Ar fi fost poate mai ușor dacă aveam o casă la curte ( atunci cu siguranță am fi dezvoltat o menajerie ), dar pentru un apartament de 4 camere, consider că ne-am descurcat onorabil.

Prima aventură a început când l-am primit cadou pe Nero, primul nostru cățeluș. Nero era super deștept, se învățase să iasă singur afară să se joace și să "râcâie" la ușă atunci când voia în casă. Doi ani mai târziu, s-au găsit ceva binevoitori să îl fure și Nero nu s-a mai întors acasă. Pentru că nu puteam să îmi revin, tata s-a gândit să îl aducă pe Buddy, cel mai potrivit înlocuitor, un pui de ciobănesc german. Frumos exemplar, dar cam agresiv. Cu timpul a crescut și nu mai asculta de nimeni, așa că a trebuit din nou, ca peste 2 ani, să ne luăm la revedere de la el și să îl ducem la țară, unde se putea desfășura în voie.

După experiența cu cățelușii, ai mei s-au gândit că e mai bine fără animale, mai puțină durere după pierdere și evident, o grijă în minus. Dar asta nu a durat prea mult. Când am implinit 12 ani, am primit o frumoasă pereche de peruși: pe Bobby și Coco. Coco a zburat la scurt timp pe geam ( s-a strecurat mișelește ), Bobby a fost un companion minunat timp de 12 ani. Sociabil, pupăcios și vorbitor, un deliciu. A murit în februarie, anul ăsta.

În timp ce îl aveam pe Bobby am mai ținut și o pisică, Kathy, care a sfârșit tot la țară pentru că era destul de sălbatică și îl vedea copănele pe ăla micu. Am avut și un acvariu cu tot felul de varietăți de pești, precum și o broască țestoasă, Matilda. Și un porumbel Mitică,  salvat de la moarte de tata :) Ultima achiziție a fost Happy, pe care o avem de 10 ani. Acum lucrurile s-au schimbat, îmbătrânește frumos la munte, alături de ai mei și de nepoțele.

Timp de câțiva ani m-am gândit la toate variantele de pet-uri pe care aș putea să le cresc în București, prin apartamente închiriate și cu foarte puțin timp disponibil pentru ele. De câine nu se pune problema, chiar și pisica e destul de problematică ( mai ales dacă proprietarii nu sunt de acord ).

Acum 3 săptămâni am zis să opresc toate procesele de conștiință și să găsesc ceva care să îmi hrănească și nevoia de animăluțe și posibilitatea de a avea grijă de ele, așadar m-am procopsit cu doi hamsteri pitici de-a dreptul adorabili. Sunt atât de atașată de ei că îmi vine să îi mănânc. Inițial mă gândeam că niște șoareci pitici nu vor trezi în mine mare lucru și că o să îi ținem mai mult de bibelouri prin casă, dar m-am înșelat. Tânjesc să stau cu ei și să îi văd jucându-se împreună, sunt absolut minunați.

Ne prind bine evident ca și lecție de cuplu. Se spune că orice animăluț, cât de mic, îți poate oferi o mică viziune din ceea ce vei fi ca părinte. Eu sincer sunt îngrozită de ce descopăr. Sunt sufocantă, îngrijorată și paranoiacă. O să fiu o mamă dementă și depresivă, most likely :)) Dar haaai să nu ne gândim atât de departe.

Momentan suntem în proces de îmblânzire. Suntem la nivelul în care nu mai fug de noi și ne mănâncă din mână. Dar orice sfat e binevenit, dacă sunteți cunoscători în domeniu :)

Si pentru că încurajez conviețuirea cu animăluțe de companie și niciodată nu am organizat vreun concurs pe blog ( nu o voi face nici de data asta, no worries ), sunt dispusă să merg cu unul dintre voi într-un pet shop și să vă fac cadou un hamster, sau o pereche de hamsteri. Toată chestia e să vi-l doriți cu adevărat.
În sunet de chiț-chiț vă pup, noapte bună!

Saturday, May 12, 2012

Summer in the veins..


  Melodia care ma obsedează în prezent ...