D`ale mele

Din nou duminică. A început să îmi placă ziua asta, pentru că mi-am creat o regulă : leneveală crasă, toată ziua. E ziua mea " azi nu ". Dacă e nevoie de mine, vinerea și sâmbăta sunt cel mai energic și fericit om. Duminica, îmi fac plinul, mă liniștesc. Prin leneveală înțeleg somn, film , lectură, somn, lectură, somn. Printre rânduri, fac loc și pentru ceva mâncare.

Astăzi a trebuit să îmi calc puțin pe lene și să ies să fac cumpărături, frigiderul meu se simțea singur și gol. Stomacul, la fel. M-am dat jos din pat ( în reluare, cu plapuma pe umeri ), și am deschis ușa de la balcon, ca să inspectez starea vremii. Nasul mi s-a înroșit instant și când am văzut marea de zăpadă și atmosfera liniștită de Crăciun ( nu știu de ce i se mai spune de Crăciun, de câțiva ani buni nu am mai avut zăpada frumoasă fix în ziua sfântă ), am dat artistic ochii peste cap. Fleoșcăială, bine ai revenit!

Deși contrariată, am luat aparatul să fac o poză peisajului plăcut privirii. Battery low, elanul la fel. M-am îmbrăcat și am cutreierat nămeții până la primul supermarket. Acolo, îmbulzeala tipică de weekend și dovada că suntem un popor de curajoși: nimeni și nimic nu ne stă în cale atunci când e nevoie de cumpărături! Ca tot omul, mi-am văzut liniștită de treabă și tocmai când analizam cu atenție o cutie de ceai Roiboos cu vanilie ( gotta try it , e super bun! ),auz că cineva trântește sictirit un pachet de brânză Feta, peste al meu. Îmi urc privirile și văd un nene mare care privea foarte nervos în coșul meu. Înainte să apuc să zic ceva, nenea-ncepe a zbiera:
" Fă, n-am zis că iau eu brânza și tu te duci la mezeluri? Și la ce căcat îti trebe ție pâine feliată? "
După ce și-a înălțat privirile și m-a văzut, mică și înghețată, ma gândeam că o să înceapă să îmi spurce și pachețelul de ceai, iar asta chiar nu aș fi suportat. :)) Așadar, i-am zâmbit nervos și atunci dumnealui a luat măsuri:
" Vai de mine, domnișoară.. mă scuzați! ( pot să jur că a și roșit, mititelul )Am crezut că sunteți nevastă-mea. Îmi cer scuze, mii de scuze, sărut mâinile! " Și țuști, a zbughit-o. Ce pot să zic, sunt o norocoasă, am parte de scene casnice , chiar dacă nu vreau să mă leg la cap sub nicio formă.

La coada de la casă era un băiețel foarte drăguț de vreo 3-4 ani. I-am zâmbit înduioșată și atât mi-a trebuit. În secunda doi era deja urcat în coșul meu, aruncând pe jos tot ce găsea. L-am luat de mânuță și atunci tatăl s-a întors:
" Dragoșeee, iar te porți ca un sălbatic? Ce dracu` mă tată, zici că ești prima dată în magazin!! Domnișoară, aveați ouă cumva? Le-a spart? " Hmm, bună întrebare, zic, aveam și slavă Domnului consider că sunt destul de puternică încât să mă descurc în continuare cu ele. Dar nu, ouăle propriu-zise nu au fost lezate în urma acestui episod. Totuși, cred că ar fi fost destul de interesant dacă Dragoș ar fi sărit în coșul unui bărbat. It would have been quite a manly chit chat.

De prisos să menționez că una dintre sacoșe mi s-a rupt fix la ușa de la intrarea în bloc. Culesul de produse din zăpadă a fost ca un joc pentru mine, căci, nu-i așa, deja mă simțeam ca la circ. Daaar, acum nu mai contează nimic, mi-am facut de mâncare și am de gând să profit de ziua asta așa cum ar fi trebuit de la început: lenevind!

În încheiere, un clipuleț în care vedem ce și cum să facem la supermarket. Educativ, chiar! :))

MASH 4077 tribute

Dulce mai e sentimentul regăsirii.
Când eram mică, mă uitam cu drag împreună cu fratele și sora mea la Mash. Erau câte 2 episoade în fiecare seară și le așteptam cu sufletul la gură. Deși nu înțelegeam chiar tot ce se petrecea acolo, atmosfera m-a captivat și m-a făcut să îndrăgesc din toată inima serialul.
După mai bine de 10 ani, mi-am amintit de el și am început să îl văd din nou. Mă uit de regulă la 2 episoade înainte de culcare și mă linișteste total.
De ce îmi place atât de mult? În primul rând pentru că tratează un subiect realist și crud: războiul. Apoi oamenii în uniformă, armata și sacrificiile ridicate la rang de artă. Umorul de bun gust și actorii de calitate. Și probabil ce e mai important: optimismul și voia bună, păstrate chiar și în cele mai negre momente. Totul a pus amprenta peste ani, astfel încât chiar și acum în epoca Facebookului ( si a Vplay-ului de unde urmăresc serialul), încă zâmbesc înduioșător când aud de Hawkeye, Radar and Hot Lips.
Dacă până acum nu ați văzut , vă recomand sincer M.A.S.H!

P.S: Pe loc repaus, pentru clipul de mai jos ..

You can do it..

Cu o rază de soare, nu se face primăvară. Dar cu siguranță îți poate crea senzația. Astăzi, într-o pauză de afumat plămânașu`, am simțit aer proaspăt și călduț. Și m-a lovit nostalgia primăverii pentru câteva clipe. Mai e ceva până să mă lovesc de cupluri îndrăgostite la fiecare pas, să respir verde proaspăt și să ma îmbrac lejer. Dar de abia aștept.
Am început cu planuri mărețe. Dacă primăvara e atât de aproape, e timpul să mă pun la treabă. În seara asta m-am apucat cu Lully de exerciții de întreținere. A durat ceva timp până să ne îndurăm: trebuia neapărat să sacrificam o țigară și un gât de Pepsi înainte. După asta, totul a venit de la sine: am aruncat una bucată pătură pe jos, am pregătit un playlist agresiv ( you can do it, put your ass into it ) și am pus trupușoarele la muncă. Idilic.
Fu greu, maică :)) Nu am luat-o prea tare de la început ( sper ca mâine să mai fiu în stare să mă ridic din pat și să nu merg toata ziua ca un rățoi ) dar ultimele 25 de genoflexiuni mi-au pus capac. Așadar, lăsăm tutunul, dăm porcu` jos și o ardem pe salate.
Între timp, mă duc sa torn niscaiva apă fierbinte pe mine
V-am pupat!

Usturoiul, bată-l vina!

O vorbă din bătrâni zice că usturoiul te ferește de strigoi. Dacă aș fi fost puțin mai paranoică, probabil că aș fi păstrat o legătură prin casă, just in case. Acum nu știu dacă vecinii mei sunt doar foarte mari fani ai aceste.. legume? daaaar problema e că ..miroase în tot blocul de te trăznește, fraților! :))
Încă de când am intrat în bloc, m-a izbit mireasma atât de cunoscută și nu tocmai îndrăgită. După, în lift, mirosul a persistat cele 10 etaje pe care le-am urcat. Când am descuiat ușa și am pătruns în casă, am zis că nu e adevărat. Pentru o minisecundă m-am simțit responsabilă pentru toată tevatura ( deși în apartament nu exista nici urmă de așa ceva ) și am început să cotrobăi prin frigider să văd de unde vine mirosul. Acolo, nimic nelalocul lui. Am verificat baia, bucătăria, balconul, geamurile fuseseră închise. Și totuși, persistă!
Nu știu cum sunt gândite conductele și țevile de aerisire de la baie, dar cred că de acolo se trage totul. Baia, acest generator de plăceri olfactive. Pe unde am mai stat înainte, am trecut prin toate experiențele: miros de ghenă, de subsol, etc.. dar de usturoi niciodată :)) Weekendul ăsta am fost la frate-miu și el se confrunta cu aceeași problemă: de fiecare dată când un vecin gătește, tot mirosul de mâncare vine-n baie. Cum? Mister total: nicio spărtură nicăieri, țevile de aerisire perfect sudate...iar de la bucătăria vecinului până la baia celuilalt, e cale lungă!
În seara asta am aerisit ca lumea în cameră, în casă, am parfumat, a fost totul ok 25 de minute, după care teroarea a revenit. Simt că sunt toata impregnată, chiar daca aș face 5 dușuri și ce ma disperă și mai tare e că nu găsesc soluție la treaba asta. Să sperăm că e o chestie ce va rămâne în istorie doar acum, daca nu .. tre` să prestez despre niște vizite supărătoare la adminstrație.
Sper să trec cu bine peste noaptea asta. Sniff. :))

Ram bum bum bum!

În seara asta am primit ( probabil cu dedicație, pentru că sunt cam scorțoasă cu băiețeii în ultima vreme ) o melodie frumoasă pe care în mod ciudat nu o mai auzisem, deși îmi place Rihanna. Piesa e pe feeling rău și simt că mi se potrivește ca o mănușă. De ce? Because oh mama, I just shot a man down !!! ^^

2011

Cu prieteni dragi.

Știu că mă lăudam că o să fac un revelion la " Cabana Plăpumioara " ( ca să îl citez pe Cioc ), dar până la urmă m-am hotărât să ies în oraș cu niște prieteni. A fost ceva drăguț și liniștit, într-un local deosebit, cu specific indian. ( Ramayana Cafe, o atmosferă inedită, vă asigur! ).
La miezul nopții am ciocnit șampanie și ne-am propus lucruri mărețe pentru 2011. Eu una mi-am pus speranțe mari, dat fiind 2010 care m-a pus la grele încercări. În prima zi din an m-am odihnit și am gătit. Cine știe, poate mă ține tot anul așa. Meniu complet, plus desert.
Încep și al 5-lea an de blogging, sper să am mai multă dispoziție și disponibilitate și să vă surprind cu chestii drăguțe, pe blogu`meu :)

În rest, nu pot sa vă urez decat toate cele bune! Și la mulți ani! :)

Sfârșit de an

O nebunie frumoasă. Azi zic, cu zăpada din belșug care s-a lăsat atât așteptată. Păcat că a ratat Crăciunul și s-a întins învrăjbită la final de an peste nasurile, fesurile și gândurile noastre. Dacă anul trecut mă bucuram de primul strat serios de omăt cu văcuțele mele în Cișmigiu, anul ăsta m-a prins la serviciu. Nu am putut să ies afară și să fac îngerași ( deși mi-aș fi dorit ), dar m-am bucurat de o cafea fierbinte sorbită în plină ninsoare. Și de câțiva bulgări aruncați la întâmplare.
În tramvai am realizat cu stupoare că mai sunt 3 zile și se termină anul. Anul 2010, pe care îl așteptasem atât și care s-a dovedit unul esențial în viața mea, poate cel mai plin de schimbări din toate care au fost. Cum mă prinde sfârșitul de an? Obosită, ușor dezamăgită, dar împăcată. Am sentimentul ăla de liniște că se termină și că odată cu 2011 mă voi trezi din neant cu puteri supraomenești și voi putea face tot ce îmi propun. Până la urmă, de 1 ianuarie toți renaștem, right?

Crăciunul l-am petrecut acasă ( n.r: în București ) în căldura căminului meu, răsfățată de dragostea pisoiului. Am lenevit și a fost fix ce îmi doream. De Revelion încă nu m-am decis ce o să fac, probabil o să aleg tot o activitate mai puțin solicitantă: cocoțată-n pat, uitându-mă la Stela și Arșinel toată noaptea :))

În rest sunt bine, iau lecții de pisiceală de la Thomas ( motanul de care am grijă pentru o perioadă ). Sunt mândră că am reușit să îl cuceresc pe el, cel mai mândru și arogant " felin " din lume. Aristocrații-s mici copii. Dacă înainte mă privea pieziș ( oricum el e tot timpul încruntat ), acum suntem nedezlipiți: păpăm, dormim și lenevim împreună. Din cauza lui mă bate din nou gândul să îmi iau un animăluț, dar mă oprește cruda realitate: mai bine nu, pentru că nu o să am timp de el.

O să revin probabil mai des pe blog și cu niște poze mai drăguțe, mi-am făcut cadou de Moș un Nikon după care suspinam de ceva timp. Nu știu dacă ne mai citim/auzim până la anul, așa că vă urez de pe acum să vă distrați frumos și să dea Dumnezeu ca noul an să ne găsească mai voioși ca niciodată!
Vă pup cu drag,

- Dooda -

Colindam iarna

Crăciunul a fost dintotdeauna sărbătoarea mea preferată. A mea și probabil a tuturor copiilor din noi. Firește, în fiecare perioadă din motive diferite: în copilărie pentru că primeam cadouri, mai apoi pentru că apreciam momentele petrecute în familie și pentru că primeam cadouri, etc. Acum nu mă mai bucur pentru mine cât pentru Sara, pe care din păcate nu o voi vedea anul acesta hlizindu-se lângă brăduț.

Voi aborda subiectul colindătorilor fiindcă de fiecare dată trec prin stări ciudate când refuz un cârd de copii veniți să (ne) ureze. În copilărie nu am fost genul care să colinde prea mult. 2-3 vecini, prietenii de familie și profesorii, adică sursele sigure, nu mi-a plăcut umblatul din ușă în ușă, pentru simplul motiv că nu îmi plăcea să primesc uși trântite în nas. Acum, din postura de adult care trântește uși în nas ( de fapt eu îi refuz frumos ) îmi pare rău că nu am de fiecare dată zâmbetul și disponibilitatea necesară.

Las episodul de Halloween, în care vreo 3 rânduri de copii au venit deghizați în mici monstruleți. Mă refer strict la colindătorii de Crăciun, de anul nou. De vreo câteva zile și-au început periplul anual. Ca și cum nu era de ajuns să sune la ușă, acum sunt mulți care încearcă și la interfon până se îndură cineva de ei. Mi-am propus ca anul ăsta să procedez ca de obicei, să primesc niște copilași fix în ziua de Crăciun. Și să le dau bani, evident, pentru că dacă aș începe să împart covrigi, mere și nuci, cred că m-ar considera cel puțin nebună.

În seara asta de exemplu soneria a apărut un grup de 8 inși. Adolescenți. Cu " Steaua sus răsare" presupun, pentru că nu aveau chitări sau ceva mai deosebit de adăugat, specific vârstei. După ce m-am uitat pe vizor, m-am îngrozit. Păi la așa grupare ( erau și numai băieți ), mi-ar fi și frică să le deschid. Pentru toate există o limită a vârstei, mai ales pentru colindat. Sau dacă vrei să o faci până mai târziu, fă-o cu stil!

În schimb, mă gândesc la micuții care vin și bat din ușă în ușă. Am văzut și vreo câteva specimene de gâgâlici cu năsucurile înghețate ( ăia mi-s cei mai dragi ) care firește, nu primeau niciun răspuns. Da, e clar că până și ei tot bani vor, că doar d-astea umblă de colo colo, dar parcă mă doare inima să îi văd dezamăgiți.
Deci da, încă nu știu ce să zic de tradiția asta, și implicit de cei care vin să ne ureze. Îmi sunt dragi și mă enervează în egală măsură. Și pe bune acum, voi mai primiți colindători?

Something cute

Un clipuleț drăguț care mi-a îndulcit în mod considerabil seara. Cum se fac bebelușii și animăluțele, varianta Pixar :)


Vezi mai multe din Desene animate pe 220.ro

Mai citim si noi?

Dragostea mea pentru cărți și lectura a început cu mulți ani în urmă. A început de fapt, de când am învățat să citesc, la 4 ani. La grădiniță eram mândră pentru că doamna educatoare mă punea să le citesc povești colegilor mei, în timp ce ea pleca să își bea cafeaua cu celelalte doamne. îmi amintesc și acum cartea de povești: mare, galbenă, cu pagini ofilite de timp ( oare câte generații de copii a încântat cu basmele ei? ). În mod curios, fie pentru că eram prietenă cu cei din grupă sau pur și simplu pentru că mă maimuțăream imitând vocile diferitelor personaje, copiii mă ascultau cu interes și ne amuzam copios. Heh, vremurili bune...

De atunci lectura a rămas o plăcere constantă în viața mea, aproape o necesitate. Poate fi menționată și ca hobby, dar nu ca să " dea bine " ci pentru că așa e, mă identific cu asta. Și sunt genul ăla de om care asistă neputincios la devalorizarea cărților, la pierderea valorilor literare, care sunt înlocuite agresiv cu diversele apariții de life&style: cum să fii o divă? de ce bărbații sunt atât de porci? tocuri cui și mintea brici, sau Dumnezeu mai știe ce cărțulii menite să fure mințile femeilor și să le îndoctrineze. Uneori merge și câte o carte din aia, de exemplu am citit un review chiar interesant: " De ce bărbații se însoară cu scorpii? " ( mulssssumim, Adri! ) și m-am amuzat copios. Totuși, merită încadrată la categoria ușoară: relax și fun, nu literatură adevărată.

Pe vremea asta friguroasă, îmi place foarte mult să mă fac mică în pat, cu ceaiu-n bot și o carte-n față. Și sunt oarecum dezamagită pentru că deseori când cineva mă întreabă ce fac și eu răspund că citesc, primesc aceeași reacție: " Pff, ce pierdere de timp! Mai bine vezi un film! ". Lucru care mă enervează, pentru că eu nu încerc să bag nimănui " pasiunea " mea pe gât. ( deși poate titlul postării pare că sugerează asta ) Da, uneori am chef să vad un film, dar de cele mai multe ori prefer să citesc. It`s easy like that.

Din fericire cunosc multă lume care citește și vede lucrurile ca mine, altfel cred că aș fi dezvoltat o mică frustrare din cauza asta. Chiar ieri eram la Diverta cu ai mei, și ma uitam tânjind la standul de beletristică, neștiind ce să aleg mai întâi. Am deschis ochii și l-am văzut și pe frate-miu, la fel de încântat. E bine că din punctul ăsta de vedere, am fost toți 3 ( și sor-mea, adică ) construiți pe același calapod. Și desigur, prin lume care împarte aceeași pasiune, nu mă refer doar la cei din familia mea, ci și la prietenii mei, fetele mele, cu care pot oricând schimba impresii. Cititorii încă se înmulțesc, slavă Domnului.
Și pentru că tot suntem aici, am văzut la Adri, un articol intrigant despre noul trend la Hollywood. Mie mi se pare sacrilegiu de-a dreptul.

Anyway, o zi frumoasă și sper ca moșul să vă umple ghetuțele cu ce vă doriți! Dulciuri sau nuielușe.. dupa preferințe :D

Image source: link.

" Infantisme "

Sunt fericita " posesoare " a unei nepoţici superbe de 2 ani. De fiecare dată când se poate şi am timp, îmi place să îl petrec cu ea. Pentru că o iubesc desigur, dar mai ales pentru că e fascinant să regăseşti lângă un copil, copilul din tine. D'aia consider că nu trebuie să ne plângem de tot copilăria pierdută, pentru că vom avea şansa să o resimţim la un mod mult mai profund în calitate de părinţi: atunci când te străduieşti să îi oferi micuţului o viziune cât mai frumoasă asupra vieţii, prin prisma ta, subiectivă şi personală.
În seara asta ne-am uitat la Tom şi Jerry, ne-am lipit abţipilduri pe faţă şi ne-am maimuţărit cum ştim doar noi. O seară fericită în familie. :) O mănânc din priviri, dar reciproca e valabilă. Un copil înregistrează atât de atent fiecare detaliu aşa că trebuie să ai maaare grijă cam ce faci, zici, respiri sau porţi, pentru că piticu` nu doar că percepe dar lucrurile astea îl pot influenţa pe viitor.
Sara e fascinată de unghii. De bebe se juca cu mâinile şi era încântată de unghiile lungi, eventual pictate cu roşu. Devenise ceva atât de obişnuit încât nu mi-am dat seama că ea e atentă de fiecare dată la culoare, şi că mereu cere mâinile , spre analiză. Mai nou, când o femeie apare prin preajmă, ea e foarte interesată de aspectul ăsta: are sau nu unghiile date cu ojă? Astăzi nu s-a lăsat pâna ce mamaia nu i-a facut şi ei manichiura. Cu roşu, evident :)
Am încercat să privesc în urmă şi să îmi dau seama dacă e ceva care să mă fi frapat de atât de mică. Mie îmi plăcea să o privesc pe mama cum se rujează, înainte de a pleca la serviciu. Eram o fană atât de mare a rujurilor, încât le mai şi mâncam, pe alocuri. Acum sunt bine, sănătoasă, le ţin doar pe buze, aşa cum trebe.
Dar cel mai mult îmi plăcea să merg cu mama în vizită la prietenele ei care locuiau singure. Garsonierele, sau apartamentele mi se păreau cochete şi cu bun gust ( se simţea clar existenţa exclusivă a unei femei în spaţiul ăla ). Analizam fiecare colţişor şi îmi plăcea. Căsuţe simple, dar cu o atmosferă caldă ce conferea totuşi o senzaţie de libertate. Obişnuită să trăiesc " la grămadă ", ideea că o să mă fac mare şi o să am un spaţiu al meu, mă fura cu totul.
Nu multor persoane le place să trăiască singure sau cel puţin nu se simt neapărat confortabil în postura asta. Mie îmi place. Sunt în spaţiul meu mic şi intim, fumez o ţigară de fason şi mă simt împăcată. Mi se trage de pe vremea când eram un ţânc ce analiza cu ochii mari şi gura căscată tot ce se petrecea în jurul lui...

E clar, mare grijă cu copiii! Orice gest mic poate influenţa viitorul lor de om mare!

But I do, do feel and I do, do will...

Acasă,,,

Acasă. Locul în care ne întoarcem de fiecare dată cu drag, fie fizic, fie în amintiri. Pentru mine acasă înseamnă un apartament de 4 camere, dintr-un orăşel mic de provincie. Înseamnă desigur mama, tata, sora şi fratele meu, cei care am format şi am umplut de viaţă un cămin. Înseamnă animăluţele care au existat dintotdeauna în jurul nostru. Înseamnă prietenii mei din copilărie, cei cu care am făcut mii de tâmpenii la bloc. Însemn eu, în diferite etape ale existenţei: copil, adolescent. Înseamnă în principiu: linişte, protecţie, voie bună, lipsă de griji.

Paşii către viaţa de adult i-am făcut în alt peisaj, asa că nu îi asociez voluntar cu " acasă ". Chiar dacă uneori se întamplă să mă simt copleşită, îmi place că pot să am grijă de mine şi că am responsabilităţi. E ca un puzzle care se completează zi de zi. Şi când la sfârşit de lună se trage linie şi ies surâzătoare, înseamnă că m-am descurcat. În fine, îmi place.

Acum acasă pentru mine înseamnă locul unde sunt ai mei. Nu mă mai identific cu apartamentul de 4 camere din oraşul mic de provincie. Prietenii din copilărie au dispărut, la fel ca orice alta urmă de copil care să dea puţină culoare cartierului. Simt că nu mai aparţin locului în care oricum ajung destul de rar. Empatizez un pic cu leul din cuşcă... iar drumurile îmi par obositoare.

Mi-ar plăcea să construiesc cu ai mei un alt " acasă ", eventual un alt apartament pe care să îl umplem cu fericire. ( lucru care nu e greu deloc, având în vedere că o avem pe Sara şi un alt bebe e pe vine ). Manevra am început-o cu bro şi sis, e bine că suntem toţi trei în Bucureşti, poate că în scurt timp vom putea să îi aducem şi pe ai noştri lângă noi. Ştiu că poate părea greu să laşi în urmă zeci de ani, un trecut impresionant, dar cred că se merită din plin să construieşti un prezent viu şi un viitor frumos...lângă cei dragi!
Vreau acasă!

P.S: Vai tati, cât mi-ar fi plăcut să-mi citeşti blogul!

New chapter

Am fost trasă de urechi și " pe viu " și virtual, că nu mai scriu. Scuzele mele, dragii mei, dar întâi trebuie să le găsesc pe undeva. Nu o să încep a înșira lipsa de timp și o viață extrem de ocupată. Mărturisesc doar că mă bate din când în când gândul să închid blogul, dar mă oprește dorul de scris și faptul că am strâns aici multe amintiri frumoase.
Deci deocamdată nu se închide prăvălia. Am fost doar eu mai închisă, atât. Acum, că am luat decizii importante și vreau să îmi schimb viața în bine, încep din nou să îmi deschid sufletul.

What`s cookin`, dud?!

Ajutor de bucătar: Lully

Bucătar şăf, Duda.

Reţeta serii: Piure de cartofi şi garnitură de pui în sos de roşii. Desert: Colebil.
Pentru că oricum mi-am luat gândul de a mă mărita curând ( sinceră să fiu nu m-a bătut niciodată gândul ăsta cu adevărat), cred că e ok dacă împărtăşesc o nouă experienţă culinară. E clar pentru toţi că fix atunci când te grăbeşti treaba iese naşpa, da? Astăzi m-am întors de la muncă voioasă ca o vrăbiuţă,cu gânduri mari: să gătesc. M-am înfipt în primul Mega Image şi am luat cele trebuincioase. După nişte dereticat în casă şi alte treburi apărute inopinant, am ajuns cu mâncarea pe foc destul de târziu.
Am decis până la urmă să fac una dintre cele mai banale chestii, mâncare pe care o mai pregătisem înainte şi care a avut parte de un succes răsunator. Ei bine, în seara asta nu doar că nu s-a mai repetat povestea, dar a ieşit ceva înrudit cu fiasco.
Problema e că nu ştiu de ce. Carnea nu s-a prăjit ca lumea, sosul a fost greţos, etc. Nici Lully, my roomie, nu s-a lăsat mai prejos şi a zis că prepară ea rapid un piure peste care să trântim sosul. Zis şi făcut. Rezultatul final: înfulecat resemnat şi râs cu lacrimi. Dupa faptă şi răsplată: ni s-a făcut rău :))) Norocul face ca personajul ajutător din această povestire, forever Lully, să aibă niscaiva Colebil prin traistă. Aşa că am luat pastiluţa, am ieşit la o gură de aer şi ne-am revenit.
De prisos să adaug că bucătăria arăta devastator. De acum încolo voi curăţa aragazul doar de praf! Am zis !

Flower Power

Un lucru aparte la femei este că sunt mari iubitoare de flori. Flori de pus în vază, în ghiveci, de toate culorile și tipurile. Evident, există și tipuri de flori preferate sau tipuri de femei care să nu se dea în vânt dupa sfera asta... florală.
Mie una îmi plac mult. Îmi place să le vad în grădini, să admir ghivecele sofistiscate sau pur și simplu buchetele numai bune de băgat în vază și de pus pe birou.
Ce mă face pe mine să scriu acum despre ele, este faptul că nu am avut niciodată pornirea de a-mi cumpăra un ghiveci cu o floare, de care să am grijă constant și de care să mă atașez. Balconul mamei e plin, așa a fost încă de când eram mică, dar întotdeauna m-am limitat doar la a le privi înduioșător de la distanță. Până și tata e mai implicat ( citește cărți de specialitate pentru lămâiul lui, de care este foarte mândru ).
În ultima vreme, în lipsa alor mei, mi-a cam revenit sarcina de a florile. Dupa cum spuneam, balconul mamei este plin, oaza de relax a apartamentului. Așa că atunci când ajung acasă, mă înarmez cu litri buni de apă și răbdare, ca să ud splendorile ( nu sunt ironică ). Nu pot să zic ca e un obicei care mă încântă ( mai ales că de multe ori nu sunt în stare să estimez cantitatea potrivită pe care să o torn, iar apa țâșnește în farfurioare, apoi pe parchet, bla bla ). La început a fost mai greu, acum e ok, doar nu e mare filozofie.
Însă pragul pe care nu îl pot depăși este acela de a vorbi cu ele. Pentru cei care nu știau ( asta în cazul în care mai exista rătăciți ca și mine ), florile au nevoie să comunici cu ele. Cică e dovedit faptul că dacă vorbești cu ele, acestea se dezvoltă mai frumos, mai sănătos, mai repede, pentru că simt dragostea și apropierea. Ei bine, eu nu pot să fac asta. Și nu pentru că mi s-ar parea o tâmpenie - doar vorbesc cu animalele, eventual și singură :)) - ci pentru că îmi e practic imposibil să " comunic " cu ele.
Am încercat, firește, în timp ce le udam : "Ce faceți, frumoaselor...v-a fost sete? " Dar asta e tot ce am putut să scot pe gură, dupa m-am autoridiculizat și nu am mai putut să continui. Poate că va veni și ziua în care o să reușesc, până atunci mă limitez să vorbesc cu animalele și oamenii. Sunt conștientă că plantele au simțuri speciale iar oamenii care au puterea de a vorbi detașat cu ele cresc mult in ochii mei. Serios.
În încheiere, niște versuri superbe ( Grigore Vieru ) :
(...) mi-s dragi cuvintele să știi,
ele-mi sunt surorile,
atunci iubito când nu-mi vii,
eu vorbesc cu florile ...

și o fotografie cu Floarea de Suflet, Sara - Maria.



V-am pupat!

Yes, boss...

Septembrie, deci

Şi a venit toamna, oficial. În calendar, dar mai ales în casele noastre. Afară e răcoare, e ploaie, tot tacâmul " autumnal ". Mie una îmi place, pentru că mă cam săturasem de caniculă, praf şi sudoare la comun ( transport, zic ).
Îmi place că e răcoare în casă, că mi-am scos pilota la înaintare şi că pot să mă culcuşesc la căldurică şi să fiu fericită foc. Asta că tot se leagă lumea de mine că ma bucură cele mai simple tâmpenii. Eh voila, pentru mine o cană de ceai cald + păturică + 1 film = love forever.
Privind în urmă la vara ce tocmai s-a scurs, rămân cu un sentiment plăcut. Chiar dacă nu am avut parte de vacanţă sau concediu, a fost foarte ok. Plus că îmi conserv energia pentru vara viitoare pe care mi-o pictez deja cel puţin incendiară.
Până la urmă, hai s-avem o toamnă frumoasă, fără depresii sau alte alea!

*image source: kingfisher-photobucket

Acolo.

... pentru că săptămâna trecută pe vremea asta râdeam cu gura până la urechi. Pentru că fiecare moment petrecut acolo e magic. Pentru că m-am simţit din nou fericită şi frumoasă.

In the hood

Seară de parc în tei. Peisaj tipic: aceiaşi oameni, mai puţini copii ( trecut de 22:OO ), io şi Lully, my roomie, stăm pe bancă, păpăm o îngheţată şi punem ţara la cale ca de obicei.
Din senin, una bucată băiat apare lânga noi şi ne spune cum că mai încolo stă timid ca o fată mare, prietenul lui. Prieten care m-a remarcat şi care ar fi vrut să vină să vorbească cu mine, dar se temea să nu fug. ( wtf, chiar aşa sălbatica par? )
Printre miştouri şi chicoteli cu Lully, am zis că what the heck, hai să vorbim cu ei, oricum ne cam plictiseam.
Toate bune şi frumoase, apare şi misteriosul june, a cărui voce ne-a cucerit de la început. Pe lângă faptul că semăna cu un şoricel, suna la fel ca unul. Chiţăia aşa nedesluşit. De la început ne-a explicat cum stă treaba: el, mare şmecher, face afaceri ilegale, contrabandă de ţigări. Celălalt, mai simpatic, gătea prăjituri în mall. Din fericire, tocmai când mă blestemam pentru neinsipirata alegere de a purta o conversaţie cu neneii ăştia, zăresc în depărtare una bucată prieten transpirat, care făcea jogging în parc.
I-am sărit în faţă, l-am aşezat cu forţa pe bancă lângă noi, iar ceilalţi s-au simţit să plece. După, am povestit de toate, ne-am plimbat pe marginea lacului până ce doi bătrânei, graşi şi flasci nevoie mare s-au gândit să se arunce în apă şi să se bălăcească la picioarele noastre.
Apoi ne-am dat în leagan şi într-o învârtitoare ( pentru copii ) dar care avea o viteză incredibilă. Nu m-am lăsat până nu mi-a venit să vomit. Nici acum nu am scăpat complet de starea de ameţeală. Go, duda, go! Ah, şi am hrănit şi un şoricel pitit în stratul cu flori. Era foarte mic şi aproape drăgălaş.
Per total a fost o seară mişto. M-am simţit din nou copilul retard de altădată. Still got it, yep yep!