Greta&Dooda

Te adorrr.. :D

fuck it

" Am ajunge o zi cand ne-am uri, dandu-ne seama cat de strans legati suntem unul de altul, doar prin simturi, si tocmai prin ura noastra insasi, fara sa mai stim cine e vinovat si cine nu...



P.S: Back.

Wedding party! \:D/

In sfarsit am gasit cateva momente libere ca sa mai scriu ceva pe blog. Am fost atat de ocupata zilele astea, dar nu asta conteaza ci faptul ca fratele meu se insoara maine! :D
Este prima nunta la care ma duc in viata mea, niciodata pana acum nu am avut curiozitatea sa vad cum e, desi ocazii au fost destule. De data asta nu o sa fiu prezenta doar in calitate de sora a mirelui ci si de domnisoara de onoare a miresei!
Chiar daca pregatirile sunt obositoare si multe, al naibii de multe chiar, ceea ce va iesi va fi minunat! Si nu pentru minte sau restul care vor fi acolo, ci pentru miri, chestia asta unindu-i si mai mult, in toate sensurile.
De la o vreme incoace, nici nu vroiam sa aud de nunti, mi se pareau ceva acolo departe, departe de mine si viitoarele mele intentii. Circumstantele ma facusera chiar sa nu vreau sa ma marit niciodata (da, clar). Dar vazandu-i pe ei atat de incantati si de minutiosi in fiecare detaliu, mi-am dat seama ca si eu vreau asa ceva pentru mine. Sa port rochie alba de mireasa (si nu doar in piesele de teatru in care am jucat), sa celebrez alaturi de ceilalti faptul ca iubesc si sunt iubita.
Totusi, inca e departe gandul asta de mine. Dar sper ca undeva, candva, mi se va intampla si mie. Revenind la ale mele, cica as avea si eu cateva indatoriri ca domnisoara de onoare, indatoriri pe care vreau sa le fac bine, sperand ca firea mea aiurita si agitata sa nu intervina si sa fac vreo dracie :|
M-am bucurat prea mult de cele 15 minute libere, pregatiri inca mai sunt destule, asa ca ne mai citim...peste cateva zile. Pana una alta: CASA DE PIATRA, bro si roxi!!! Sa fiti fericiti si sa-mi faceti cat mai repede un bebe strumf! :D ^^ Va iubesc!

>_<

Zi stresanta rau.

Hair stylist :P

Astazi m-am tuns si m-am vopsit. Simteam nevoia unei schimbari, mai ales ca sambata se intampla ceva deosebit si trebuie sa fiu pregatita.
Mai important este insa faptul ca am facut eu pe marea artista in vopseluri. Adica am vopsit-o pe Greta. Nu stiu cum de s-a incumetat sa se lase pe mana mea, dar a facut-o. Printre rasete, manjeala si misto-uri, a iesit o treaba buna in final :D. Noroc ca ea e frumoasa oricum.

N back

Back dupa ceva timp. E pe duca si vacanta asta, dar cel putin am profitat din plin de ea. Fun, fun, fun. FUN!! Sarbatorile le-am petrecut acasa cu prietenii, doar cu prietenii, fiind singura cateva zile . :D
Si totusi nu m-am odihnit deloc. Am insomnii si multe lucruri de facut. Ieri mi-am dat seama ca urasc Bucurestiul la fel de mult cu cat doresc sa ma mut mai repede acolo. Nu e vorba de agitatie, nici de faptul ca sunt ametita si ma pierd usor, e vorba de anumiti oameni. Care te ingrozesc. Ma refer la obsedatii care nu te lasa nici sa respiri, ca se iau de tine. (in cele mai naspa moduri posibile. hate u all!!!!! )
Nu, n-am fata de provinciala. Da, ma simt in largul meu in orasul ala mare, mai ales cand sunt insotita de cineva care cunoaste cum sta treaba, unde mergem si cum ajungem. Doar ca am avut nesansa pentru a mia oara sa ma umplu de scarba.
In fine, nu despre asta trebuia sa fie vorba. Astazi am baut cafea cu miere in frumosul balcon al sora-mii. Imi placea privelistea, era un parc mare in fata. Cuprindeam cu privirea o mare de verdeata si asta ma linistea. Imi place acolo. Vreau si eu un loc al meu asa. Si cate stari nu genereaza o simpla intamplare si o meditatie in pijamale, pe balcon.
Despre asta, altadata. Mi-e somn si sunt acasa. Noapte buna!

Hristos a inviat!

Vin sarbatorili!

Mai e putin , putin pana la Paste si eu nu prea simt chestia asta. Credeam ca doar Craciunul a fost o pasa mai proasta, dar se pare ca incep sa devin din ce in ce mai rece, ca sa nu zic nepasatoare.
Inainte imi placea sarbatoarea asta, chiar daca nu avea farmecul Craciunului. Ma duceam cu bunica-mea la biserica, imi placea sa ma rog si sa cant, ma amuzam teribil sa trec pe sub masa. De iepuras nu zic nimic, pentru ca ai mei nu au tinut traditia asta. Stateam botoasa cateva clipe cand vedeam pe copiii din jurul meu ce bucurosi erau ca le-a adus iepurasul nu stiu ce jucarie, dar imi trecea cand ma duceam cu mama sa-mi cumpere haine noi.
Anul asta e diferit. Am reusit sa tin post cateva zile, pentru ca asa am simtit nevoia. De spovedit nu o sa ma spovedesc pentru ca nu am chiar asa mare incredere in ce zice popa. Am Dumnezeul si lumea mea.
De dimineata am fost cu mama la cumparaturi, cele de pe ultima suta de metri. Ma streseaza cumplit aglomeratia, si mai ales ma enerveaza teribil urarea: "Paste fericit!" . Ok, oi fi eu vita, dar nu-mi face placere sa realizez prea des asta. Sarbatori fericite suna mai bine! Parerea mea!
Intr-unul dintre miile de magazine pe care le-am colindat azi, am vazut un bebe. Mama lui era rroma, si il legana de colo, colo asteptand ca vanzatoarea sa o serveasca si sa nu mai pretinda ca nu o vede. Piticul avea o luna de zile si era infasat. Era atat de mic!!! Si de frumos!
Femeia s-a uitat la mine, care eram vizibil topita si mi-a zambit. Mi-a zis sa ma apropii, si m-am dus sa-l vad mai bine! Se facuse timpul sa plateasca la casa, dar sacosele erau prea grele si nu se descura si cu ala mic, si cu plasele, asa ca i-am zis ca il pot tine eu in brate cat plateste.
Si m-am trezit eu, devoratoarea de bebelusi, cu un specimen dintre cele mai adorabile in brate. Era asa de mic, nu puteam sa imi imaginez ca poate sa existe ceva asa de mic si de fragil. A inceput sa gangureasca in legea lui, in timp ce ma privea atent. M-a coplesit starea in care ma aflam, de bucurie, de emotie, de mic ce era bebele si mi-au dat lacrimile. :| Intre timp se intorsese si mama lui , care mi-a multumit frumos, dupa care au plecat.
Ramasesem cu un ranjet tamp pe fata si cu inima mai mare ca niciodata. Vanzatoarea ma privea mirata, intrigata chiar. Ca sa aflu apoi ca nu i se parea normal sa imi placa asa de mult de un copil rrom. I-as fi zis vreo doua, la modul cel mai brutal posibil, dar nu vroiam sa fi tinut postul degeaba si sa-mi stric starea de fericire pe care o aveam. Pentru mine, toti copiii sunt copii. Indiferent de culoarea pielii, de forma nasului, daca sunt creti sau cheliosi, daca sunt plangaciosi sau rai.
Asa ca draga doamna vanzatoare, si restul oamenilor care impartasesc aceleasi ganduri cu ea, va urez sa pasteti fericiti. Acolo unde va e locul.

Vacanta..

Vacanta!!! A venit vacanta!! Chiar daca practic, de maine se ia vacanta, eu nu ma mai agit sa ma duc.
...
Mi-e rau si mi-a pierit tot cheful sa scriu.

New pet?!

Pentru ca imi place la nebunie sa aberez cu Greta, si mai ales sa ne facem planuri idioate, ne-am gandit ca din toamna sa ne mutam impreuna. Ok, nimic nou...incepe facultatea, plecam de aici, demult visam sa locuim impreuna.
Plecand de la premisa asta, am ajuns la concluzia ca ne-ar trebui un pet. Amandoua suntem topite dupa animalutze. (evident ca habar n-avem la ce facultate o sa intram sau unde o sa locuim, dar cui ii pasa? noi vrem animale!).
Judecand logic, ne trebuie ceva mic care sa nu necesite prea multa grija, avand in vedere ca o sa avem cursuri, treburi and stuff. Prima idee ar fi o broscuta testoasa...sunt ele dulci si dragalase, dar sunt totusi reptile reci si inexpresive. Mie mi-ar placea un hamster, ea are fobii la rozatoare ( but but..they are so cute :(( ).
In final, pentru ca tot eram pe taramul viselor, am hotarat ca vrem un capucin. O maimuta capucin. Am gugalit la pozele cu capucini, ne-am amuzat de fetele lor..ca sa dau din una in alta si sa vad ca exista o specie de pasare, numita capucin olandez.
Cea din poza. Mie mi se pare totally funny, arata ca un porumbel aristocrat! Sau un veritabil P.I.M.P in lumea zburatoarelor. Sau doar transexual.
Si pana la urma, luam bacu`? :))

Eu si Cora

Just foolin` around. Luv ya, portocalo!

Blue da ba dee..

Ma simt ciudat azi. Ciudat in cel mai ciudat sens al sau. Fara sa stiu sa definesc. Simt un gol in stomac, in mine. Si golul ala ma doare. Aproape fizic.
Azi noapte mi-am dat seama ca intuitia mea e de invidiat. Si cred ca a fost pentru prima oara in viata, cand nu am avut nicio satisfactie realizand ca am avut dreptate.
So like...unele lucruri nu se schimba niciodata. Si m-am saturat sa ma mint frumos: "cheer up, girlie! it`s gonna be ok!". Nu, ce ar fi sa nu? Nu am de ce sa ma inveselesc, nu e nimic in ordine in ceea ce se intampla acum! Si pentru ca acum nu mai ramane nimic de facut, urmeaza sa constat efectele "rupturii". Pentru ca ceva, acolo, s-a rupt. Si am observat asta de dimineata...am devenit imuna la ce altadata ar fi trebuit sa ma sensibilizeze.

Si nu-mi pasa. Nu-mi pasa ce va fi, pe bune. Nici prezentul nu mai conteaza, nici tu...nici eu! Fie ce-o fi..!

Noi

Si poza noastra preferata. In ordine de la stanga la dreapta: vitele (primii doi) si vitutzele (urmatorii). Si stiu ca acum zambesti! :D

La multi ani, Cora!

La multi ani, pitico! Chiar daca nu e ziua de nastere pe care ai fi vrut-o, si chiar daca nu esti alaturi de noi, asta nu inseamna ca nu ne gandim la tine! Si daca baietii n-or sa se gandeasca, am eu grija sa o faca! :)
Nu trebuie sa fii trista, lasa deoparte certurile...unele lucruri si mai ales oameni, chiar nu se pot schimba! Cel mai bine e sa stii ca o sa ai pe cineva mai mare, care o sa iti fie alaturi. Sa te imbratiseze cand plangi, sa-ti dau peste bot cand gresesti...ca deh, asa e frumos!
Si totusi, ranjeste...cum iti sta tie bine! Ca doar ai facut 15 ani! Adica te-ai facut maaaareee!!!! Si poate nici varsta asta nu ti se pare asa de mare lucru, dar sa stii ca este. De multe ori te raportez la experientele mele, pentru a nu le repeta sau dimpotriva, asa ca o sa iti zic ce a insemnat pentru mine varsta asta.
Am inceput liceul la 15 ani. Din fetita mica si baietoaica, am invatat sa ma schimb, sa devin mai feminina. Asta nu inseamna ca m-am schimbat de tot si nu am ramas la copilarismele mele.
La 15 ani am simtit ce inseamna tradarea. Prima mea cearta cu una dintre cele pe care le consideram "cea mai buna prietena". Tot atunci am consolidat prietenia cu Adi si cu frac-tu.
Am fumat prima tigara.
Am plans la prima piesa de teatru in Bucuresti.
Cel mai important...la 15 ani mi-am intalnit prima iubire. Am simtit ce inseamna sa iubesti nebuneste, sincer, dezinteresat.
Si lista poate continua la infinit, dar timpul ma preseaza...trebuie sa ies in oras, sa reunesc nebunii si sa te sunam. Dar cel mai important, cand aveam 15 ani, te-am cunoscut pe tine. O fetita mica si dulce, care radea de nebuna cand am inceput sa povestesc eu despre "oita roz". Remember? Sure u do.
Asa ca lasa oftatul, sterge lacrimile. O sa fie bine! Te iubesc!

Joyful moment..

Ziua de azi nu prevestea nimic interesant, in afara de 3 lucrari. La penultima ora, in ora de engleza, adica de relax total, cineva ciocane la usa. Apare un profesor de romana din liceu cu un domn mai in varsta, pe care nu ni-l prezinta decat ca pe un fost profesor pensionat, caruia ii era dor sa mai vada o clasa de elevi, cu precadere una umanista. (ca deh, e fete multe si frumoase).
Batranelul, pentru ca avea o alura de batranel simpatic, ne-a sorbit pe toti cu privirea, incantat. Apoi privirea i-a cazut pe mine. Si s-a uitat mult timp in ochii mei. M-am uitat si eu, dupa care m-am rusinat. A fost un gest prostesc, ca de scolarita amorezata si timida, dar pe moment chiar nu am putut sa privesc prea mult in ochi. S-a apropiat de banca si mi-a luat mainile intr-ale lui. M-am mirat, nu ma asteptam nici pe departe la gestul asta de afectiune. Pana si profa` a fost surprinsa, ca sa nu mai zic de restul clasei.
Am ridicat din nou privirea si el a continuat sa se uite in ochii mei. Facand abstractie de restul clasei, mi-a spus ca am ceva in mine. Nu am inteles ce a vrut sa zica, apoi mi-a spus ca am un amestec de feminitate si de copil, care i-a placut de la inceput. Greta, de langa mine, a inceput sa rada, eu nu stiam cum sa reactionez, desi era foarte ciudat si in alte circumstante cu siguranta as fi chicotit. Nu am zis nimic, m-am rezumat la un zambet.
"Si tu...si tu, baiatule, nu ai de ce sa iti faci griji. Si tu esti tot copil. Sunteti 2 copii. Si e bine asa, ar fi foarte trist sa nu fie asa." a spus, mutandu-si privirea la unul din baietii din clasa, care intamplator sau nu, e si prietenul meu. Prilej de chicoteala pentru cei din jurul nostru, "mama, ce i-a nimerit". In timpul asta ma tinea in continuare de maini, strans. M-a intrebat ce varsta am, si mi-a spus ca la varsta mea era indragostit nebuneste de o fata, Liza, dupa care a facut o mica comemorara a relatiei lor...ce au fost, si ce au ajuns. Recunosc, m-a cam lovit in coarda sensibila aici, iubesc genul asta de povesti. Apoi m-a intrebat cum ma cheama...m-a pus sa repet. Am constatat ca avem acelasi nume de familie. "Numele tau in engleza inseamna inger", apoi a completat: "you are an angel."
Pentru ca devenise aproape familiar, am ras: "no, not really". Am mai vorbit putin amandoi, dupa care a inceput sa se adreseze intregii clase. Pana la urma, si-a dezvaluit identitatea. Era poetul, scriitorul si criticul literar Aurel Anghel (daca nu ati auzit pana acum, google it). S-a lasat tacere in clasa, ne-a recitat cateva poezii. La ultima poezie, dedicata mamei sale, mi-au dat lacrimile...nu doar mie, mai multor fete. A fost pur si simplu superba. Si parca nu mai vroiam sa plece, vroiam sa-l tinem cu noi.
Cand a iesit din clasa, plangea. Era emotionat, nu se astepta sa il indragim atat de mult. Mi-a luat din nou mana in a lui si ne-a spus ca nu va uita niciodata momentele astea, cand niste tineri l-au ascultat cu adevarat si au simtit ce exprima poezia lui.
Dupa ce a plecat, liniste totala in clasa. Profa` de engleza era de asemenea emotionata, in stanga si in dreapta se auzeau suspine si smotocit de servetele. Nu stiu daca toata lumea ar intelege ce am simtit, nici nu trebuie de fapt..dar a fost ceva deosebit. Atat de imprevizibil si de frumos...
Nici eu n-o sa uit momentul asta. Prea curand...

Si pentru aia mai suspiciosi din clasa: nu bah, chiar nu se dadea la mine!!! >:P

Teatru

Dupa cum ziceam, am fost la teatru. M-am si intors, intre timp. Da, sunt la fel de dezamagita, aceiasi idioti si-au facut simtita prezenta. De data asta insa, nu s-au limitat doar la a rade si a vorbi incontinuu, ci au inceput sa asculte manele la mult prea minunatele lor telefoane. Ce nu inteleg e ca nimeni nu le zice nimic, adica cei de la conducerea salii de spectacole, directorul sau administratorul. In felul asta ii determina pe cei cu adevarat interesati sa nu mai vina si altadata.
Actorii, actori. Oamenii si-au dus treaba la final, facand abstractie de cei din sala, desi nu vreau sa-mi imaginez ce au simtit cand au vazut atata tzaranet pe metru patrat. Piesa mi-a placut, actorii la fel: tineri, draguti. In special cel care l-a interpretat pe Chiriac. Nu e pentru prima oara cand observ ca am o slabiciune pentru studentii la teatru..ow well..
Once again: nu trebuie sa ma mai duc niciodata la teatru in Urziceni!
P.S (fara nicio legatura cu ce am scris mai sus) : Trebuie sa invat sa ma abtin. Asa, pentru binele meu.. :|

Tara, tara, vrem ostasi! :D

Astazi la ora de sport, profu`, ocupat fiind cu alte treburi, ne-a lasat sa ne facem de cap. Si ce poti sa faci in clasa 12`a la ora de sport, atunci cand mai mult de jumatate de clasa sustine proba de bac la materia asta? (nu e cazul meu). Ow well, am dat fuga la magazinul din curtea liceului, ne-am indopat cu patiserii, ne-am tolanit prin iarba si am lenevit. Era soare, era primvara, eram lenesi.
Daca tot eram echipati sport, iar uniformele noastre zaceau aranjate in vestiar, am hotarat sa profitam de asta si sa facem pe bune ceva miscare. Din discutie, in discutie ne-am adus aminte de jocurile copilariei. Prima oara, ne-am jucat "capra", pana cand ne-am dat seama ca nu mai are acelasi farmec ca pe vremuri si ca nu e posibil ca baietii sa-si tina pliscul si sa nu dea si alte conotatii. In final, am ramas la "Tara, tara, vrem ostasi!". Daca la inceput nu eram decat cativa in joc si restul priveau amuzati de pe margine si tipau: "maturizati-va! jos gradinita!", in cele din urma rasul si caterinca au dat roade si am ajuns sa ne jucam aproape toti. Uitasem cat de mult mi-a placut jocul asta, si cat de fericita eram cand reuseam sa rup lantul format din maini, capturand o victima, pentru tara mea.
Lipsita de elanul din copilarie, si relativ mica, tot am reusit sa rup lantul adversar si sa ma zbat, astfel ca atunci cand s-a sunat, lantul meu de oameni era mai numeros, deci castigasem. :D Suna, pare si chiar e infantil, dar cui ii pasa? Momente ca astea o sa intalnim din ce in ce mai rar, copilaria e deja pe duca, chiar daca nu ne place sa recunoastem. Dupa voia buna, au urmat 3 ore de franceza, teste peste teste, traduceri peste traduceri, asa ca am revenit cu picioarele pe pamant.
P.S : Pe seara o sa ma duc la teatru. Se joaca "o noapte furtunoasa". Chiar daca am mai vazut piesa, nimic nu se compara cu o zi incheiata in sala de teatru. Sper sa nu se repete istoria de data trecuta, cand toti primitivii au dat navala si au stricat totul.

Nervi de primavara.

Am implinit 19 ani. Si simt pe zi ce trece cum viata mi se schimba din ce in ce mai mult. Nu stiu daca in bine sau in rau, nu stiu pe ce cale voi apuca, dar de data asta ma voi lasa pur si simplu purtata de intamplari, fara sa ma mai consum (asta e de incurajare, nici eu nu cred ce spun). E primavara, e anotimpul iubirii si totodata al depresiilor...starile astea doua combinate fac un cockteil fatal!

Vive la France!

Inca o bila alba pentru liceul nostru. Astazi, ambasadorul Frantei ne-a vizitat, pentru a purta o discutie cu elevii claselor bilingve ( specializare franceza, of course). Asa ca ne-am strans cu totii, mai mult sau mai putin emotionati, in sala de sport a liceului, amenajata pentru marea intalnire.
Spre rusinea mea, recunosc ca nu il mai vazusem pana atunci pe "Monsier l`Ambasadeur", dar eram curioasa sa il cunosc. A venit cu o ora intarziere, motivand traficul si problema cu mijlocul de transport. Este un domn in varsta, al dracu` de simpatic. Mie cel putin mi-a placut mult. Avea un zambet cald si placut, raspundea fara nicio ezitare oricarei intrebari, a facut chiar efortul sa vorbeasca in romana. Dovada de respect, parerea mea.
Ce m-a amuzat si m-a dezamagit in egala masura, a fost directorul liceului, care, dupa un discurs care se vroia spumos, despre ziua minunata de 19 martie, in care suntem onorati si marcati pe vecie de innobilata vizita, a adormit pe scaun in cel mai ridicol mod posibil. Dormea cu capul intr-o parte, cu ochii dati peste cap, si mainile incrucisate pe piept. In acest timp, domnul ambasador discuta cu elevii probleme legate de studii europene, evident in limba franceza, fapt care probabil creeaza somnolenta si reactii adverse pentru necunoscatori. Ma straduiesc sa fiu ingaduitoare fata de acest gest insolent. Desi n-ar trebui.
In concluzie, a iesit ceea ce ne asteptam sa fie, pregatirile au meritat. Consecinte: o inima mai incarcata de sperante in ce priveste viitorul nostru ca viitori studenti de limbi straine, si o oboseala crunta care ma va adormi instantaneu in clipele urmatoare!

Ultima olimpiada...

Home. M-am intors de la Slobozia, de la olimpiada. A fost bine, ca de obicei. Imi place prea mult franceza, ca sa ma dezamagesc. Am o stare un pic melancolica. Probabil si din cauza drumului, a oboselii, dar mai ales pentru ca in autobuz, in drum spre casa, vorbeam cu o prietena si am realizat ca asta e pentru noi ultima olimpiada. Ultima olimpiada data impreuna, ultima din anii de liceu. Trist.
De dimineata m-am trezit binedispusa, m-am imbracat, m-am contrazis juma` de ora cu mama pe tema mancarii: "Nu pot sa mananc dimineata, ma grabesc, imi iau ceva de rontzait in autobuz." "Ba nu, o sa mananci acasa macar un sandvis." Am ajuns in cele din urma la un acord: am baut o cana de ceai si mi-am luat pachet pentru autobuz. Am mers grabita spre autobuz, pentru ca nu imi place cand merg singura pe strada, am tendinta sa ma grabesc sa ajung mai repede. Ma plictisesc.
Cand ajung in dreptul autobuzului, vad o pancarda pe care scria mare " Cursa speciala ". M-a busit rasul, adaugand in gand : "pentru copii `speciali` ". Cum restul lumii se imbulzise dis-de-dimineata sa ocupe loc in autobuz, evident am stat in picioare, dar macar am avut prilej de tzopaiala pe acolo. In cele din urma, cineva s-a indurat sa-mi cedeze locul, si m-am lafait tinand in brate una bucata Greta frumoasa, de 50 kg (divulg greutatea, pentru ca sunt mandra de tine, ai fost ca un fulg).
Liceul unde urma sa sustinem proba, mi-a placut. Nu la fel de curat si modern ca al meu, dar mai luminos si mai primitor. Mi-a adus aminte de scoala generala. Am asteptat o ora pana sa vina subiectele, timp in care am inspectat zona (respectiv salile de clasa, laboratorul), dupa care am privit pe geam si am analizat toate patrupedele care erau prin curtea scolii (doi caini negri si unul alb). Cand plictiseala si nerabdarea incepusera sa ma doboare, am facut rost de o revista si am inceput s-o rasfoiesc. M-am documentat pe scurt ce si cum ar fi in mintea barbatilor (lucruri deja cunoscute, sau nu), am tras un ochi pe horoscop unde toate erau bune si frumoase (da` de unde?!). Pe urma m-am uitat in jurul meu. La fetele care erau la olimpiada din alte orase si pe care nu le cunosteam. Toate aveau caiete, foi, imprastiate pe banca, repetau ultimele conjugari si propozitii subordonate. Pentru o secunda am simtit ca as fi in plus pe acolo, dar chiar nu eram deloc impacientata, si intotdeauna am fost de parere ca repetatul pe ultima suta de metri iti da mintile peste cap.
Au venit profesorii supraveghetori, am inceput sa analizez cu privirea una bucata nene barbos, incredibil de masculin si elegant, care m-a facut sa ridic subtil din spranceana, semn de interes. Ne-a impartit subiectele, apoi s-a asezat in spatele clasei, sa ne aiba in vizor. O caut cu privirea pe Greta, sa imi confirme impresia placuta despre nenea. O aud: "Ce fatza are asta! Sigur e om al dracu`". Zambesc in sinea mea, ma intorc la banca si arunc ochii pe subiecte. Prima reactie: eseu simplu, numai ca in rest imi vine sa-mi iau jucariile si sa plec in lumea larga. O caut din nou cu privirea pe Greta, sa vad daca macar de data asta e de acord cu mine. Intalnindu-ne privirile, ne-a busit rasul. Deci da, nu sunt nebuna. Mai bine ramaneam acasa si invatam cum sa gatesc cozonaci. Sau sa gatesc, pur si simplu.
Pe parcurs mi-am dat seama ca nu-i dracul asa de negru si ca nici nenea cel elegant nu e asa de gentleman, pentru ca a facut misto de o fata: "Ce par ai! Esti hilara. Zici ca esti Gavroche". O da, spune-i unei fete ca seamana cu un baiat, si cu siguranta te va avea la inima pentru tot restul vietii. Dupa predarea subiectelor, am papat fornetti cu diriga. A rasuflat usurata cand a vazut ca sunt potolita si ranjesc tamp, in loc sa ma leg de mama lor de francezi cu limba si gramatica lor, cum faceam cand ma mai suparam uneori.
In drum spre autobuz, imi deschid telefonul, gasesc un mesaj, zambesc oarecum sictirita: "A da. Ti-ai amintit", inchid telefonul la loc si ma urc. De data asta locuri erau destule, asa ca m-am asezat in spate si am inceput sa ma holbez pe geam, pierduta. Deci da, s-a terminat. E ultima olimpiada, e semnul ca sfarsitul a inceput. Si am plecat...