Noi

Si poza noastra preferata. In ordine de la stanga la dreapta: vitele (primii doi) si vitutzele (urmatorii). Si stiu ca acum zambesti! :D

La multi ani, Cora!

La multi ani, pitico! Chiar daca nu e ziua de nastere pe care ai fi vrut-o, si chiar daca nu esti alaturi de noi, asta nu inseamna ca nu ne gandim la tine! Si daca baietii n-or sa se gandeasca, am eu grija sa o faca! :)
Nu trebuie sa fii trista, lasa deoparte certurile...unele lucruri si mai ales oameni, chiar nu se pot schimba! Cel mai bine e sa stii ca o sa ai pe cineva mai mare, care o sa iti fie alaturi. Sa te imbratiseze cand plangi, sa-ti dau peste bot cand gresesti...ca deh, asa e frumos!
Si totusi, ranjeste...cum iti sta tie bine! Ca doar ai facut 15 ani! Adica te-ai facut maaaareee!!!! Si poate nici varsta asta nu ti se pare asa de mare lucru, dar sa stii ca este. De multe ori te raportez la experientele mele, pentru a nu le repeta sau dimpotriva, asa ca o sa iti zic ce a insemnat pentru mine varsta asta.
Am inceput liceul la 15 ani. Din fetita mica si baietoaica, am invatat sa ma schimb, sa devin mai feminina. Asta nu inseamna ca m-am schimbat de tot si nu am ramas la copilarismele mele.
La 15 ani am simtit ce inseamna tradarea. Prima mea cearta cu una dintre cele pe care le consideram "cea mai buna prietena". Tot atunci am consolidat prietenia cu Adi si cu frac-tu.
Am fumat prima tigara.
Am plans la prima piesa de teatru in Bucuresti.
Cel mai important...la 15 ani mi-am intalnit prima iubire. Am simtit ce inseamna sa iubesti nebuneste, sincer, dezinteresat.
Si lista poate continua la infinit, dar timpul ma preseaza...trebuie sa ies in oras, sa reunesc nebunii si sa te sunam. Dar cel mai important, cand aveam 15 ani, te-am cunoscut pe tine. O fetita mica si dulce, care radea de nebuna cand am inceput sa povestesc eu despre "oita roz". Remember? Sure u do.
Asa ca lasa oftatul, sterge lacrimile. O sa fie bine! Te iubesc!

Joyful moment..

Ziua de azi nu prevestea nimic interesant, in afara de 3 lucrari. La penultima ora, in ora de engleza, adica de relax total, cineva ciocane la usa. Apare un profesor de romana din liceu cu un domn mai in varsta, pe care nu ni-l prezinta decat ca pe un fost profesor pensionat, caruia ii era dor sa mai vada o clasa de elevi, cu precadere una umanista. (ca deh, e fete multe si frumoase).
Batranelul, pentru ca avea o alura de batranel simpatic, ne-a sorbit pe toti cu privirea, incantat. Apoi privirea i-a cazut pe mine. Si s-a uitat mult timp in ochii mei. M-am uitat si eu, dupa care m-am rusinat. A fost un gest prostesc, ca de scolarita amorezata si timida, dar pe moment chiar nu am putut sa privesc prea mult in ochi. S-a apropiat de banca si mi-a luat mainile intr-ale lui. M-am mirat, nu ma asteptam nici pe departe la gestul asta de afectiune. Pana si profa` a fost surprinsa, ca sa nu mai zic de restul clasei.
Am ridicat din nou privirea si el a continuat sa se uite in ochii mei. Facand abstractie de restul clasei, mi-a spus ca am ceva in mine. Nu am inteles ce a vrut sa zica, apoi mi-a spus ca am un amestec de feminitate si de copil, care i-a placut de la inceput. Greta, de langa mine, a inceput sa rada, eu nu stiam cum sa reactionez, desi era foarte ciudat si in alte circumstante cu siguranta as fi chicotit. Nu am zis nimic, m-am rezumat la un zambet.
"Si tu...si tu, baiatule, nu ai de ce sa iti faci griji. Si tu esti tot copil. Sunteti 2 copii. Si e bine asa, ar fi foarte trist sa nu fie asa." a spus, mutandu-si privirea la unul din baietii din clasa, care intamplator sau nu, e si prietenul meu. Prilej de chicoteala pentru cei din jurul nostru, "mama, ce i-a nimerit". In timpul asta ma tinea in continuare de maini, strans. M-a intrebat ce varsta am, si mi-a spus ca la varsta mea era indragostit nebuneste de o fata, Liza, dupa care a facut o mica comemorara a relatiei lor...ce au fost, si ce au ajuns. Recunosc, m-a cam lovit in coarda sensibila aici, iubesc genul asta de povesti. Apoi m-a intrebat cum ma cheama...m-a pus sa repet. Am constatat ca avem acelasi nume de familie. "Numele tau in engleza inseamna inger", apoi a completat: "you are an angel."
Pentru ca devenise aproape familiar, am ras: "no, not really". Am mai vorbit putin amandoi, dupa care a inceput sa se adreseze intregii clase. Pana la urma, si-a dezvaluit identitatea. Era poetul, scriitorul si criticul literar Aurel Anghel (daca nu ati auzit pana acum, google it). S-a lasat tacere in clasa, ne-a recitat cateva poezii. La ultima poezie, dedicata mamei sale, mi-au dat lacrimile...nu doar mie, mai multor fete. A fost pur si simplu superba. Si parca nu mai vroiam sa plece, vroiam sa-l tinem cu noi.
Cand a iesit din clasa, plangea. Era emotionat, nu se astepta sa il indragim atat de mult. Mi-a luat din nou mana in a lui si ne-a spus ca nu va uita niciodata momentele astea, cand niste tineri l-au ascultat cu adevarat si au simtit ce exprima poezia lui.
Dupa ce a plecat, liniste totala in clasa. Profa` de engleza era de asemenea emotionata, in stanga si in dreapta se auzeau suspine si smotocit de servetele. Nu stiu daca toata lumea ar intelege ce am simtit, nici nu trebuie de fapt..dar a fost ceva deosebit. Atat de imprevizibil si de frumos...
Nici eu n-o sa uit momentul asta. Prea curand...

Si pentru aia mai suspiciosi din clasa: nu bah, chiar nu se dadea la mine!!! >:P

Teatru

Dupa cum ziceam, am fost la teatru. M-am si intors, intre timp. Da, sunt la fel de dezamagita, aceiasi idioti si-au facut simtita prezenta. De data asta insa, nu s-au limitat doar la a rade si a vorbi incontinuu, ci au inceput sa asculte manele la mult prea minunatele lor telefoane. Ce nu inteleg e ca nimeni nu le zice nimic, adica cei de la conducerea salii de spectacole, directorul sau administratorul. In felul asta ii determina pe cei cu adevarat interesati sa nu mai vina si altadata.
Actorii, actori. Oamenii si-au dus treaba la final, facand abstractie de cei din sala, desi nu vreau sa-mi imaginez ce au simtit cand au vazut atata tzaranet pe metru patrat. Piesa mi-a placut, actorii la fel: tineri, draguti. In special cel care l-a interpretat pe Chiriac. Nu e pentru prima oara cand observ ca am o slabiciune pentru studentii la teatru..ow well..
Once again: nu trebuie sa ma mai duc niciodata la teatru in Urziceni!
P.S (fara nicio legatura cu ce am scris mai sus) : Trebuie sa invat sa ma abtin. Asa, pentru binele meu.. :|

Tara, tara, vrem ostasi! :D

Astazi la ora de sport, profu`, ocupat fiind cu alte treburi, ne-a lasat sa ne facem de cap. Si ce poti sa faci in clasa 12`a la ora de sport, atunci cand mai mult de jumatate de clasa sustine proba de bac la materia asta? (nu e cazul meu). Ow well, am dat fuga la magazinul din curtea liceului, ne-am indopat cu patiserii, ne-am tolanit prin iarba si am lenevit. Era soare, era primvara, eram lenesi.
Daca tot eram echipati sport, iar uniformele noastre zaceau aranjate in vestiar, am hotarat sa profitam de asta si sa facem pe bune ceva miscare. Din discutie, in discutie ne-am adus aminte de jocurile copilariei. Prima oara, ne-am jucat "capra", pana cand ne-am dat seama ca nu mai are acelasi farmec ca pe vremuri si ca nu e posibil ca baietii sa-si tina pliscul si sa nu dea si alte conotatii. In final, am ramas la "Tara, tara, vrem ostasi!". Daca la inceput nu eram decat cativa in joc si restul priveau amuzati de pe margine si tipau: "maturizati-va! jos gradinita!", in cele din urma rasul si caterinca au dat roade si am ajuns sa ne jucam aproape toti. Uitasem cat de mult mi-a placut jocul asta, si cat de fericita eram cand reuseam sa rup lantul format din maini, capturand o victima, pentru tara mea.
Lipsita de elanul din copilarie, si relativ mica, tot am reusit sa rup lantul adversar si sa ma zbat, astfel ca atunci cand s-a sunat, lantul meu de oameni era mai numeros, deci castigasem. :D Suna, pare si chiar e infantil, dar cui ii pasa? Momente ca astea o sa intalnim din ce in ce mai rar, copilaria e deja pe duca, chiar daca nu ne place sa recunoastem. Dupa voia buna, au urmat 3 ore de franceza, teste peste teste, traduceri peste traduceri, asa ca am revenit cu picioarele pe pamant.
P.S : Pe seara o sa ma duc la teatru. Se joaca "o noapte furtunoasa". Chiar daca am mai vazut piesa, nimic nu se compara cu o zi incheiata in sala de teatru. Sper sa nu se repete istoria de data trecuta, cand toti primitivii au dat navala si au stricat totul.

Nervi de primavara.

Am implinit 19 ani. Si simt pe zi ce trece cum viata mi se schimba din ce in ce mai mult. Nu stiu daca in bine sau in rau, nu stiu pe ce cale voi apuca, dar de data asta ma voi lasa pur si simplu purtata de intamplari, fara sa ma mai consum (asta e de incurajare, nici eu nu cred ce spun). E primavara, e anotimpul iubirii si totodata al depresiilor...starile astea doua combinate fac un cockteil fatal!

Vive la France!

Inca o bila alba pentru liceul nostru. Astazi, ambasadorul Frantei ne-a vizitat, pentru a purta o discutie cu elevii claselor bilingve ( specializare franceza, of course). Asa ca ne-am strans cu totii, mai mult sau mai putin emotionati, in sala de sport a liceului, amenajata pentru marea intalnire.
Spre rusinea mea, recunosc ca nu il mai vazusem pana atunci pe "Monsier l`Ambasadeur", dar eram curioasa sa il cunosc. A venit cu o ora intarziere, motivand traficul si problema cu mijlocul de transport. Este un domn in varsta, al dracu` de simpatic. Mie cel putin mi-a placut mult. Avea un zambet cald si placut, raspundea fara nicio ezitare oricarei intrebari, a facut chiar efortul sa vorbeasca in romana. Dovada de respect, parerea mea.
Ce m-a amuzat si m-a dezamagit in egala masura, a fost directorul liceului, care, dupa un discurs care se vroia spumos, despre ziua minunata de 19 martie, in care suntem onorati si marcati pe vecie de innobilata vizita, a adormit pe scaun in cel mai ridicol mod posibil. Dormea cu capul intr-o parte, cu ochii dati peste cap, si mainile incrucisate pe piept. In acest timp, domnul ambasador discuta cu elevii probleme legate de studii europene, evident in limba franceza, fapt care probabil creeaza somnolenta si reactii adverse pentru necunoscatori. Ma straduiesc sa fiu ingaduitoare fata de acest gest insolent. Desi n-ar trebui.
In concluzie, a iesit ceea ce ne asteptam sa fie, pregatirile au meritat. Consecinte: o inima mai incarcata de sperante in ce priveste viitorul nostru ca viitori studenti de limbi straine, si o oboseala crunta care ma va adormi instantaneu in clipele urmatoare!

Ultima olimpiada...

Home. M-am intors de la Slobozia, de la olimpiada. A fost bine, ca de obicei. Imi place prea mult franceza, ca sa ma dezamagesc. Am o stare un pic melancolica. Probabil si din cauza drumului, a oboselii, dar mai ales pentru ca in autobuz, in drum spre casa, vorbeam cu o prietena si am realizat ca asta e pentru noi ultima olimpiada. Ultima olimpiada data impreuna, ultima din anii de liceu. Trist.
De dimineata m-am trezit binedispusa, m-am imbracat, m-am contrazis juma` de ora cu mama pe tema mancarii: "Nu pot sa mananc dimineata, ma grabesc, imi iau ceva de rontzait in autobuz." "Ba nu, o sa mananci acasa macar un sandvis." Am ajuns in cele din urma la un acord: am baut o cana de ceai si mi-am luat pachet pentru autobuz. Am mers grabita spre autobuz, pentru ca nu imi place cand merg singura pe strada, am tendinta sa ma grabesc sa ajung mai repede. Ma plictisesc.
Cand ajung in dreptul autobuzului, vad o pancarda pe care scria mare " Cursa speciala ". M-a busit rasul, adaugand in gand : "pentru copii `speciali` ". Cum restul lumii se imbulzise dis-de-dimineata sa ocupe loc in autobuz, evident am stat in picioare, dar macar am avut prilej de tzopaiala pe acolo. In cele din urma, cineva s-a indurat sa-mi cedeze locul, si m-am lafait tinand in brate una bucata Greta frumoasa, de 50 kg (divulg greutatea, pentru ca sunt mandra de tine, ai fost ca un fulg).
Liceul unde urma sa sustinem proba, mi-a placut. Nu la fel de curat si modern ca al meu, dar mai luminos si mai primitor. Mi-a adus aminte de scoala generala. Am asteptat o ora pana sa vina subiectele, timp in care am inspectat zona (respectiv salile de clasa, laboratorul), dupa care am privit pe geam si am analizat toate patrupedele care erau prin curtea scolii (doi caini negri si unul alb). Cand plictiseala si nerabdarea incepusera sa ma doboare, am facut rost de o revista si am inceput s-o rasfoiesc. M-am documentat pe scurt ce si cum ar fi in mintea barbatilor (lucruri deja cunoscute, sau nu), am tras un ochi pe horoscop unde toate erau bune si frumoase (da` de unde?!). Pe urma m-am uitat in jurul meu. La fetele care erau la olimpiada din alte orase si pe care nu le cunosteam. Toate aveau caiete, foi, imprastiate pe banca, repetau ultimele conjugari si propozitii subordonate. Pentru o secunda am simtit ca as fi in plus pe acolo, dar chiar nu eram deloc impacientata, si intotdeauna am fost de parere ca repetatul pe ultima suta de metri iti da mintile peste cap.
Au venit profesorii supraveghetori, am inceput sa analizez cu privirea una bucata nene barbos, incredibil de masculin si elegant, care m-a facut sa ridic subtil din spranceana, semn de interes. Ne-a impartit subiectele, apoi s-a asezat in spatele clasei, sa ne aiba in vizor. O caut cu privirea pe Greta, sa imi confirme impresia placuta despre nenea. O aud: "Ce fatza are asta! Sigur e om al dracu`". Zambesc in sinea mea, ma intorc la banca si arunc ochii pe subiecte. Prima reactie: eseu simplu, numai ca in rest imi vine sa-mi iau jucariile si sa plec in lumea larga. O caut din nou cu privirea pe Greta, sa vad daca macar de data asta e de acord cu mine. Intalnindu-ne privirile, ne-a busit rasul. Deci da, nu sunt nebuna. Mai bine ramaneam acasa si invatam cum sa gatesc cozonaci. Sau sa gatesc, pur si simplu.
Pe parcurs mi-am dat seama ca nu-i dracul asa de negru si ca nici nenea cel elegant nu e asa de gentleman, pentru ca a facut misto de o fata: "Ce par ai! Esti hilara. Zici ca esti Gavroche". O da, spune-i unei fete ca seamana cu un baiat, si cu siguranta te va avea la inima pentru tot restul vietii. Dupa predarea subiectelor, am papat fornetti cu diriga. A rasuflat usurata cand a vazut ca sunt potolita si ranjesc tamp, in loc sa ma leg de mama lor de francezi cu limba si gramatica lor, cum faceam cand ma mai suparam uneori.
In drum spre autobuz, imi deschid telefonul, gasesc un mesaj, zambesc oarecum sictirita: "A da. Ti-ai amintit", inchid telefonul la loc si ma urc. De data asta locuri erau destule, asa ca m-am asezat in spate si am inceput sa ma holbez pe geam, pierduta. Deci da, s-a terminat. E ultima olimpiada, e semnul ca sfarsitul a inceput. Si am plecat...

Primavara...

E prima oara dupa destul de mult timp cand ajung acasa vineri seara, la ora 11. E aiurea, e vineri, urmeaza weekend-ul, let`s party! Dar pentru ca maine ma duc la Slobozia, pt olimpiada la franceza, trebuie sa ma sacrific. Poate recuperez maine seara, n-am chef sa mi se mai duca un weekend invatand, si doar invatand.
A fost frumos azi, m-am plimbat toata ziua. Am fost la cumparaturi cu fata mea, dupa care am dadacit-o pentru ca e super racita, apoi iar m-am plimbat. A venit primavara, deja am renuntat la geaca, ma lafai la soare in bluzitze colorate si rup zeci de crengute (mici, mici), ca sa adulmec aroma aia dulce a copacilor proaspat infloriti. Fericita e si Happy (in toata esenta ei), pentru ca o plimb toata ziua, avand in vedere caldura, imi sporeste si mie cheful de a ma zbengui cu ea prin parcuri.
Explozie si de lume noua, care dupa perioada iernii, a iesit parca de la naftalina. Multe figuri necunoscute si cele mai multe interesante, isi fac aparitia, iti zambesc, anima atmosfera. Daca as fi fost singura si un pic mai disponibila, cu siguranta m-as fi implicat in niste flirturi monstruoase :-"
Si totusi, cand toata agitatia de peste zi dispare, si se lasa seara, tot ceea ce am nevoie sunt cei dragi, figurile atat de comune, familiare si iubite! Seara nu-mi mai trebuie nici crengute inflorite, nici zbenguiala in parc cu Happy...am nevoie doar de linistea si siguranta conferita de o imbratisare. Si ma simt acasa.

Animal`s land

Spuneam si mai demult, ca sunt innebunita dupa animale si ca mereu am avut cel putin un animalut in preajma. Acum am un caine pechinez si un papagal (cainele de 4 ani, papagalul de 7 ani). Pentru ca imi sunt dragi, i-am rasfatat exagerat, incat acum m-am trezit (si nu e prima oara) in postura in care pur si simplu nu pot sa-mi fac treaba, ca au ei chef de bagare in seama.
Mai devreme aveam ceva treaba la calculator, si eram destul de acaparata de ceea ce faceam, numai ca papagalul meu (fiinta integra, de altfel), avea chef de pupaceala, asa ca si-a asezat posteriorul pufos pe genunchiul meu si a intins ciocu` la pupat. L-am privit de sus, i-am zis (ca si cum ar fi putut sa inteleaga) : "Mai tarziu, Bobby! am treaba acum!". Ca reactie, al meu zburator a inceput sa tipe si sa ma ciupeasca. "Ok, ok, santajistule sentimental, te pup!!!" Asa ca l-am luat la gadilat si pupacit, ca sa scap de o pacoste. Pana la urma, oricat de nervoasa as fi, ma linisteste si ma amuza.
Dar pentru ca eram inca asezata pe scaunul de la birou, si papagalul se bucura de prea multa atentie din partea mea, cainele, care cu cateva minute inainte isi facea siesta ingropat in plapuma, de data asta ma privea fix. "Ok, what`s next?!", am indraznit sa ma intreb. Mai bine nu o mai faceam. Cainele (care de fapt e o ea), gelos nevoie mare, a inceput sa scanceasca. In clipele urmatoare tineam strans la piept javrutza, ciufulindu-i blana, in timp ce pupam papagalul care topaia pe bratul meu.
Realizand comicul situatiei si imaginandu-mi ca cineva m-ar putea vedea in postura asta, am inceput sa rad. Ce teme, ce treburi? Nimic nu se compara cu placerea de a-ti vedea animalele (nebune, de altfel) cum iti mananca timpul. Si totusi, e asa de placut!
Las treaba pe mai tarziu, si asa am fost intrerupta si mi-a pierit tot cheful. I`ll just go to "play dead" in the bed. ZZzzzzz....

Nasta

El o priveste, dar ea inchide ochii. Ascunde o frumusete ce se pierde in dulapul ei din piept, printre rochii si fobii. Si se feresc ca niste copilasi mici, si ranile te dor cand ea gadila aerul cu un aratator. Si ce degete mici si ce frumoasa este ea cand zice: "vino aici". Si el tremura tot, doar este om...

Sunt o dragoste si o pacoste, si nu mai pot sa plang...

Chill moment

Moment de pauza. Moment doar pentru mine, dupa o zi lunga si obositoare. (care inca nu s-a incheiat). Dupa orele parca nu se mai terminau odata, am iesit cu colegii la un suc, pentru ca a fost ziua unei colege. Fiind gasca laolalta, am facut localul sa vibreze de rasete. Nice moment, acum incep sa le apreciez din ce in ce mai mult. O sa-mi fie dor de voi.
Ma gandesc la perioada incarcata care o sa urmeze in viata mea: atestat, bac, admitere. Astea ar trebui sa fie cele mai importante pentru mine acum, si chiar sunt, le acord atentia necesara, numai ca nu am de gand sa devin obsedata de gandul asta, dupa cum ii vad pe multi in jurul meu. Frantuzoaica noastra, ne-a explicat intr-un mod senin si specific: "Bac`ul e ca sexul. O etapa a vietii pe care trebuie sa o treci." Eu am zambit, unii s-au ingrozit, altii au ras de-a binelea. Nu toti sunt pregatiti sa ia lucrurile ca atare si sa nu mai dramatizeze atat de mult si de poetic.
Pe langa scoala, care imi consuma mai tot timpul, am destule lucruri de facut, lucruri pe care sper sa le implinesc cu bine. Am olimpiada, de facut pe gheisa la un spectacol, o nunta in familie (care inseamna enorm pentru mine si la care by the way, o sa fiu domnisoara de onoare), plecat cu gasca la mare ...etc, etc. Si imi place, numai ca e chestiune de timp. Cum am de gand sa le fac pe toate intr-un timp relativ scurt.
In alta ordine de idei, proful de filozofie a intrebat in clasa ce e ala un blog. Am fost surprinsa ca in afara de mine si alti doi-trei, restul se uitau mirati in jur, desi toti avem net acasa, si in mod normal..ar cam trebui sa stie. Ok, nu ca ar fi blogu` un mare trend in ziua de azi, da` chiar m-a mirat. I-am explicat profului, care nu a parut foarte incantat, in final intrebandu-ma daca am si eu asa ceva. Am raspuns ca da, la care restul din clasa: "Dooda, ai blog? si noua de ce nu ne-ai zis?". Ow well, am...si de fapt eu scriu aici pentru mine si pentru alte cateva persoane importante pentru mine, care ma cunosc indeajuns si care mai mult decat periodic sunt dornice sa mai citeasca aberatii de ale mele. De aia nu dau adresa in stanga si in dreapta, nu ma deranjeaza sa ma citeasca straini, dar nici nu am considerat ca e atat de important incat sa scriu pe tabla adresa, sau sa dau mass. "bah am blog. roz chiar. visit me!". Plus ca...majoritatea nici nu stiati ce inseamna, si mai apoi ati devenit interesati. Traiasca ora de filozofie, iote cate invatam! :)
Now...nani time!

E ziua ta, mamico!

8 martie. O alta zi frumoasa, tot parte din primavara. Le multumesc celor care mi-au urat astazi la multi ani, la randul meu voi spune LA MULTI ANI tuturor fetelor si femeilor.
Numai ca pentru mine 8 martie nu e neaparat ziua fetei, a femeii, ci a mamei. Poate mi-a ramas de mica imprimata in minte chestia asta, dar stiu ca atunci cand urma sa fie 8 martie imi goleam toate sertarele de hartie colorata, lipici, sclipici, carioci si alte alea, ca sa confectionez felicitari. Eram atat de incantata si puneam atat de mult suflet, ma straduiam sa iasa ceva frumos, iar mama intotdeauna a apreciat felicitarea aia colorata (evident cu roz), decat oricare alt cadou.
Tot de 8 martie ii cantam mamei o melodie si niciodata nu sfarseam sa cant pentru ca pufneam in plans. O iubeam asa de mult in clipele alea si mi se parea cea mai frumoasa. Cantecelul e arhicunoscut, inca popular pe la gradinita si scoala primara. "E ziua ta, mamico, in dar ti-am adus inima, si crede-ma, mamico, un dar mai frumos nu se putea." (and so on)
Aproape ca uitasem de melodia asta, dar azi de dimineata, am intrat in clasa, si in timp ce imi scoteam caietele din rucsac, am inceput sa fredonez. Am ramas mirata putin, pe urma mi s-a instapanit un ranjet tamp pe buze. O colega a fost super incantata cand a auzit: iti amintesti, dooda? Doamne, uitasem de melodia asta, si cat imi placea!"
Hehe..se pare ca unele lucruri nu se uita niciodata. Si in seara asta o sa-i cant putin, chiar daca n-o sa mai aiba farmecul de altadata.

LA MULTI ANI!!!

Is it just me sau totul a devenit atat de boring, lately? Cand spuneam ca nu am chef de nimic, nu am glumit. Btw, ma doare ingrozitor burta.
Pentru ca am avut o stare mai aiurea aseara, m-am culcat mai devreme decat de obicei. (devreme insemnand ora 23.00, de regula pana la 1 nu prea adorm). Spre surprinderea mea mi-am luat brotacul in brate si am adormit imediat. (mi-am schimbat iepuroiul, un brotac a aparut in viata mea si a castigat dreptul de a zace strans in bratele mele, cat dorm). Si da, inca imi place sa dorm inconjurata de chestii de plus, la chestia asta nu voi renunta niciodata.
Bineinteles ca atunci cand somnul era mai dulce, tavanul meu a inceput sa se zguduie pe ritm de manele! Dupa muscat perna de nervi si mai apoi buza, din greseala, m-am holbat cateva clipe in ochii mari ai brotacului cautand o solutie. In timpul asta vecinul meu se simtea cu adevarat bine, din cate am putut sa imi dau seama, dansa, canta...de parca ar fi avut vreo importanta ca era miezul noptii si zi de lucru a doua zi? M-am lasat pagubasa, mi-am pus perna pe cap, intr-un final am adormit...in ritm de manele, spre rusinea mea.
Dimineata, trezire in regula...toate bune si frumoase, pana ma uit pe geam si vad totul incetosat. Just puuurfect, pana ieri era primavara in toata regula, dar tocmai azi cand mi-am pus eu "baba" trebuia sa fie zi de depresii si crime! Nu cred in faza cu babele, nu sunt supertitoasa, but what the heck..i like to play!
La liceu zi obositoare cu incidente si certuri intre noi, cauzate tot de plictiseala, of course. Ajunsa acasa, dupa ce mi-am plimbat animalu`, am sarit peste masa de pranz si m-am prabusit direct in pat, am facut maraton cu cateva episoade de friends si mi-am mai revenit din starea de moleseala.
Acum pe seara, mama a constatat ca sunt palida si slabita, si ca ar trebui sa mergem la o plimbare, sa ma aerisesc si sa facem ceva cumparaturi. Am zambit fortat, aratand disperata spre burta, insinuand faptul ca nu prea pot sa ma ridic din pat, dar tot n-am scapat. Si uite asa ziua mea frumoasa de leneveala si "vindecare" de multe d`alea, s-a finalizat cu o "plimbarica" prelungita, colindat total inutil de magazine si carat sacose de cumparaturi in momente in care cu placere as fi preferat sa ma joc cu lama pe vene decat sa ies din casa. Dar ce nu fac eu pt mama? :)
Now i`m back in pj`s si sper sa nu intervina ceva, sa-mi distruga armonia starii apatice in care ma complac.
P.S: poza n-are nicio legatura cu ce am zis, evidentiaza ceea ce vreau sa fac cel mai mult acum. Sa dorm. In lumea mea roz.

Nu mai am chef de scoala, de stat in casa, de frecat menta pe net, de teme infinite. E asa de frumos afara si as avea atatea de facut daca mi-ar permite timpul liber...:(

1 martie...

Intotdeauna am iubit ziua asta! E una din zilele in care in mod normal, te bucuri ca esti fata, iar baietii...nu! :) Cand eram mica, ma intorceam acasa cu bratele incarcate de flori, de martisoare, pupam baietii pe care altadata nu aveam sansa sa o fac, ei se inroseau, eu la fel ...si asa se crea o bucurie generala. Si intri discret in atmosfera primaverii, cu tot cu astenia de rigoare.
Astazi m-am trezit binedispusa, numai ca mi-a cam picat fata cand am vazut ca afara ploua cu galeata, nici urma de soare, dupa cum sperasem. Totusi, am petrecut mai mult timp in fata oglinzii, m-am machiat, m-am asortat, gata sa infrunt ploaia cu gluga mea mare si pufoasa. Si a fost ok, finally.
A doua ora am avut muzica, iar baietii ne-au impartit bomboane si martisoare. La noi in clasa sunt 4 baieti si 26 de fete, totusi se pare ca si lor le place ziua asta la fel de mult ca si noua si intotdeauna au fost atenti si dulci. Numai ca de data asta a fost diferit. Ma uitam la ei ce bucurosi erau sa ne vada chicotind la vederea martisoarelor, era al patrulea an in care faceau asta. Si se pare ca ultimul. Ultimul an in care o sa mai fim cu totii impreuna de 1 martie, ultimul in care or sa ne dea martisoare si or sa ne imbratiseze. And of course, mi-au dat lacrimile. Mai ales ca si pe fundal ascultam muzica de jale si dor.
Au ramas un pic mirati cand m-au vazut asa, dar ma cunosc, stiu ca "i`m such a pussy" cand e vorba de faze de genul (hey, cand am fost cu totii la teatru, am plans si a trebuit sa ma linisteasca un actor, dupa piesa), so like ... oricum a fost sweet, a urmat o serie de imbratisari si de vorbe de incurajare, ca n-o sa ne uitam, bla bla. Stiu ca poate la anul n-o sa mai stim unii de altii, dar mai stiu ca astazi au fost sinceri si au simtit cu adevarat ce au zis. Love u all!
A mai fost si bro` al meu, care a venit de departe numai ca sa imi aduca martisor, asa ca pot sa spun ca sunt fericita si ca baietii din viata mea stiu sa ma aprecieze cu adevarat! Si ziua nu s-a terminat, o sa mai urmeze ceva frumos. De-ar fi mereu asa...
La multi ani, fetelor! Sa aveti cu totii o primavara frumoasa! :*